Singură în Apuseni

O femeie de 73 de ani dintr-un cătun al Munţilor Apuseni locuieşte singură – singurică. În satul în care s-a născut nu a mai rămas absolut nimeni. Nu vrea să plece pentru că nu concepe să trăiască în altă parte. Recunoaşte însă că o ajută foarte mult televizorul, invenţie care a ajuns foarte târziu în casa ei, abia prin 1997.

Letiţia Pavel s-a obişnuit să fie singură într-un sat întreg, dar e nespus de fericită când primeşte câte-o vizită neaşteptată

În satul Grohot Vale e destul de greu de ajuns. Dinspre centrul comunei Bulzeşti, cea de care aparţine, nu e niciun drum. Cărarea care duce “peste deal” spre Grohot Vale, te poartă vreo 4-5 ceasuri prin pădure. Mai simplu ar fi prin comuna Ribiţa, însă şi de aici e de mers pe jos vreo două ceasuri. Însă cine, ce să mai vadă în Grohot Vale? Îţi dai seama c-ai ajuns în sat doar dacă ţi se spune din start că e vorba de un sat nelocuit. Case mici şi părăsite, dintre care unele încep deja să se prăbuşească, lunci nelucrate, garduri căzute şi nici măcar un câine care să încerce să te sperie.

Speranţe deşarte

Casa Letiţiei Pavel este însă una mare şi verde, aşezată dincolo de apele sporite de primăvară ale Ribiţei. O punte veche, cu scânduri ce se-ndoaie un pic înfricoşător sub picior, duce spre gospodăria femeii. Letiţia Pavel locuieşte aici, singură, de 15 ani, de când i-a murit soţul. De vreo doi ani, de când şi ultimele două vecine s-au dus, nu mai are cu cine schimba vreo vorbă.

“Apăi omu’ meu s-o dus de 15 ani. S-o culcat şi nu s-o mai trezit”, povesteşte scurt Letiţia Pavel momentul în care a rămas singură în casa cea mare, după ce soţul ei, Roman, a încetat din viaţă, la 63 de ani, din cauza unei boli de inimă. Cei doi ridicaseră deja o casă mare, cu trei dormitoare, o bucătărie şi două beciuri, în speranţa că măcar unul dintre cei doi copii ai lor va prefera să rămână lângă ei, mai ales că, nu cu multă vreme înainte ca Roman Pavel să moară, ajunsese şi la ei o linie de curent electric. N-a fost să fie aşa. Virgil (56 de ani) a plecat la Brad, unde lucrează acum într-un atelier de tâmplărie. Lenuţa (54 de ani) s-a măritat şi-a plecat şi ea la oraş încă de tânără.

Doar ea, căţeii, găinile, Bălţescu şi Ilescu

“Acuma, mai vin copiii şi nepoţii pe la mine, dar vin şi ei când pot. Astă iarnă o fost greu, tare greu. Am ieşit de-am dat zăpada de pe lângă casă, dar numa’ atât am putut face. Mă doare rău spatele. Am cinci inele (vertebre – n.r.) cu baiuri mari, că-s lipite. Mă doare rău”, se plânge femeia. Spune că a durut-o şi mai tare sufletul astă iarnă când l-a văzut pe fiul său îngropat în zăpadă până la piept, chinuindu-se să ajungă la ea ca să-i aducă o pâine şi alte cele de-ale gurii. “Mi-or dat lacrimile când l-am văzut. Nici nu mai ştiu cât am stat atunci singură. Am avut noroc cu televizorul. Mă mai uit aşa, seara, la ştiri şi la muzică populară. Filmurile alea nu-mi plac. Nu-mi plac că… nu-mi plac. Mă uit să văd şi io ce mai zice Bălţescu ăla (Băsescu – n.red.) şi ce mai face Ilescu (Iliescu – n.red.)”, spune bătrâna, adăugând că nu-l preferă pe niciunul dintre cei doi politicieni, pentru că “niciunul n-o făcut să fie pensie şi pentru noi, ăştia de la munte, care-am dat boi, vaci şi porci la contract, pe vremea lui Ceauşescu”.

Când nu se uită la televizor, femeia spune că-şi umple timpul cu hrănitul găinilor, al celor doi căţei mici, negri şi drăcoşi, pe care-i are, şi cu celelalte treburi pe lângă casă. Acum, tocmai a terminat de amenajat un solar original, în care speră să-i apară cândva câteva roşii: e vorba de un jgeab de lemn, folosit cândva pe post de adăpătoare pentru vaci, umplut cu pământ şi acoperit cu o folie groasă de nailon.

Statornicie

Bătrâna nu se plânge de singurătate. “O trecut urâtul păstă mine. Nu mai mi-i urât singură”, spune femeia, încurajându-se parcă şi pe ea. Nici nu vrea să plece să locuiască la Brad cu vreunul dintre copii: “Ce să fac eu acolo? N-aş putea să stau la bloc. Pur şi simplu cred c-aş muri. Ş-apoi, îi mai bine aşa, fiecare cu casa lui”. Ştie că vremurile de altă dată din sat nu se vor mai întoarce vreodată, deşi, mai în jos, pe vale, au început să apară câteva case de vacanţă, iar în ograda fostei sale vecine, au venit la arat şi cultivat câţiva nepoţi de-ai Anei Roman, prietena sa mutată la Brad de vreo 2 ani. “Or venit, dar io nu m-am dus să vorbesc cu ei, că nu să cade. La noi se obişnuieşte să vină ei la omul locului să-l întrebe de vorbă. Tare m-aş fi bucuat dacă ar fi venit să-mi dea bună ziua. Dar aşa, io nu m-am dus că mi-o şi fost un pic ruşine”, explică Letiţia Pavel.

Amintiri

“Când eram io cu omu’ meu ne descurcam tare bine. Munceam amândoi la agricultură. Ţineam vaci, porci… Acuma mai ţin numa’ vreo 20 de găini. Atât. Că de vaci şi de porci nu mai am cum să grijesc. Era bine să ai lapte şi smântână. Ai, Doamne, ce bune erau acuma astea – spune femeia arătând spre un bol cu urzici pe care ar vrea să le facă sos – cu un pahar de lapte şi-o lingură de smântână-n ele”. Pentru litrul de lapte şi găletuşa de smântână, tanti Letiţia mai trebuie să aştepte câteva zile, până când fiul Virgil sau unul dintre nepoţi vor ajunge din nou la ea. N-ar fi avut lipsa asta dacă în sat ar mai fi locuit cineva. Toate celelalte 14 case sunt goale.

Viaţa pe ritmul vechi

• ultima oară când a mers la oraş, la Brad – cu trei ani în urmă: “M-o durut tare rău spatele ş-o trebuit să cobor la oraş să merg la doctor”.
• ultima nuntă din sat: cu 30 de ani în urmă “Când s-o-nsurat fiu-meu. Aici, acasă i-am făcut nunta”.
• ultima vizită neaşteptată: toamna trecută, când mistreţii au intrat în micul lan de porumb de lângă casa ei “Eu mă uitam la ei şi strigam, iară ei îşi vedeau de mâncat cucuruzu”.
• ultima plimbare în centrul de comună: în 2000, la alegerile locale “Nu m-am mai dus de-atunci, că-i departe rău. Nici nu ştiu de ce mai ţin consiliurile astea atâtea, că pe noi nu ne-ajută cu mare lucru”.

Fotografii de Remus Suciu