Reportaj: Prin Săptămâna Luminată, la Paştele Blajinilor

„Auzi, tu Aurelie… Io mă luai cu treaba şi uitai să vopsăsc ouăle… Şi tu?! Apăi, ce le-om da copiilor ăstora?” Noaptea, în drum spre slujba de Înviere, două bătrâne povestesc în uliţă pentru urechile puştiului din spatele lor, târâit de taică-su către biserică. Băieţelul holbează ochii la vestea că bătrânele din sat au uitat să facă ouă roşii şi, odată ajuns în curtea sfântului lăcaş, o împrăştie printre semenii de joacă adunaţi grămadă în aşteptarea preotului. Ochii unora se umplu de lacrimi la gândul că, în a doua zi de Paşte, vor rămâne cu coşurile goale. 

Obiceiul “stropitului” este cel care deschide seria tradiţiilor populare din Săptămâna Luminată. Unii micuţi vor să-şi ţină veşnic tinere şi copilăroase prietenele, alţii îşi udă pe creştet bunicile, ca să le aibă în putere lângă ei şi când vor fi mari

Nu e micuţ în satele hunedorene să nu freamăte la gândul primirii ouălor înroşite. Pentru copiii de „orăşan”, darurile cele mai importante ale Paştelui le aduc iepuraşii: jucării, hăinuţe, dulciuri, dar pentru copiii din sate, cea mai aşteptată zi a sărbătorii este a doua zi de Paşte, când micuţii se adună roi la biserică, iar la finalul slujbei se adună în faţa altarului şi îngenunchează. Preotul îi împărtăşeşte pe piticii prea mici ca să treacă pe la spovedanie. Pe rând, micuţii ajung în faţa părintelui şi, eliberaţi de greşeli, cu zâmbete mari pe faţă se întorc lângă părinţi. Zâmbesc nu pentru că „trăiesc” ritualul religios, ci pentru că de-abia acum sunt gata să primească ouăle roşii aduse de femei în straiţe de lână. Ei le adună fericiţi în coşuleţe de nuiele pregătite din vreme – când slujba este gata, micuţii se năpustesc spre uşi şi, chiar din curtea bisericii, ciocnesc primele ouă peste care sunt stăpâni vrednici. Ouăle se ciocnesc „cap în cap” şi „dos în dos”, dar sunt şi şmecherii – cei mari au ascuns în buzunar un ou de bibilică, cu coaja mult mai tare decât a celor de găină. Cine are „bibiloiul” face cele mai multe victime. Pentru alţii, micuţii la doi-trei ani, de-abia începe deprinderea obiceiului care, în multe cazuri, se lasă cu lacrimi vărsate după ce coaja oului înroşit se sfarmă sub lovitura vreunui puşti. Lunea Paştelui, preoţii slujesc afară pomenirea morţilor pentru care se deschid cerurile. La sate, Paştele se trăieşte cu altă intensitate, ţăranii petrec în obiceiuri, în timp ce orăşenii serbează la mese sau la televizor. Ba, mai mult, Paştele durează mult mai îndelung în comunităţile care îşi respectă tradiţiile şi vechile calendare populare…

Săptămâna Luminată

„Dacă faci o socoteală, Paştele creştinului ortodox practicant durează peste 100 de zile, mult mai multe decât un sfert din durata unui an”, socoteşte cercetătoarea Irina Nicolau, punând laolaltă Postul Mare, Săptămâna Patimilor şi Cincizecimea – perioada până la Rusalii – plus încă o săptămână până la Rusitori. Duminica de Paşte este doar axa timpului: înaintea ei sunt cele şase duminici din Postul Mare şi încă patru care pregătesc intrarea în post. După Paşte, sunt alte şapte duminici, ale „Cincizecimii”, ultima fiind prima zi de Rusalii: „Cele 18 duminici, laolaltă cu zilele din Săptămâna Patimilor, Înălţarea şi Sfânta Treime – a doua zi de Rusalii – sunt sărbătorile religioase ale ciclului pascal propriu-zis. Ele au fost denumite după calendarul ortodox, adăugându-se uneori numele populare”.

După a doua zi de Paşte, începe oficial „Săptămâna Luminată”, timp în care ţăranii români cred că sunt deschise cerurile şi Raiul pentru toţi cei aflaţi pe lumea cealaltă: „Urmează Săptămâna Luminată. Stare de sărbătoare: oamenii se odihnesc; băieţii stropesc fetele cu apă; cei tineri merg cu pască la cei bătrâni. Se face scrânciob în sat. Legănatul are rostul lui, unii spun că aşa s-a legănat Iuda Iscariotul când s-a spânzurat. Luni, marţi, miercuri, joi, vineri… Vineri e zi mare, Izvorul Tămăduirii. Preoţii ies cu icoanele la câmp”.

Zilele luminate ţărăneşti

„În popor există credinţa că Raiul se deschide odată cu Învierea Domnului şi rămâne aşa până la Duminica Tomii. După o veche datină, uşa din mijloc a altarului bisericii este scoasă toată săptămâna. În aceste zile nu se fac nunţi. În plus, fiecare zi are denumirea ei şi activităţile trebuie să se desfăşoare după datini străvechi, pentru a asigura prosperitate şi sănătate. În satele hunedorene se credea că acum morţii revin la familiile lor, unde aşteaptă până în sâmbăta dinainte de Rusalii, când se fac pomeni de plecare a sufletelor”, spune etnologul hunedorean Marcel Lapteş. Acum se aprind focuri ritualice, se aduc bucate pentru sfinţit la biserică şi erau stropite fetele cu apă de la fântână. A treia zi de Paşte se numeşte „Marţea Oprită” şi este ţinută pentru eficienţa lucrărilor agricole, dar şi pentru ferirea semănăturilor şi livezilor de furtuni şi grindină. În Rapolt, bătrânele îşi opresc nepoatele de la lucru pentru a le feri de trăznet sau de „ologire”, o boală de picioare.

Femeile din Munţii Orăştiei nu torceau pentru a nu li se umfla buricele degetelor, iar cei din Lunca Cernii se opreau de la lucru pentru a se feri de înţepăturile de mărăcini. Miercurea are loc „nunta şoarecilor”, moment când se înmulţesc rozătoarele, dacă nu respecţi sărbătoarea. Următoarea zi este „Joia Nepomenită”, despre care se crede că este „necurată, rea şi verde”, o zi care aduce boli la animale şi secetă pe hotar. În „joia verde” se făcea paparuda, mai ales în vremuri secetoase. „Paparuda” se invoca de un grup de fetiţe care poartă o fustă cusută din frunze de brusture, micuţele cântă, joacă, sunt stropite cu apă şi răsplătite pentru munca lor cu alimente ori bani. Fustele din frunze se aruncau pe apă. În „Vinerea Scumpă” se stimula puterea magică a apei, când izvoarele şi apele devin tămăduitoare. Ţăranii cred că acum Dumnezeu sfinţeşte anumite ape. Pe Platoul Luncanilor, ţăranii din Bobaia cred că un izvor din zonă tămăduieşte acum mai multe boli, îndeosebi pe cele ale sufletului. În Săptămâna Luminată, cine moare, merge direct la Dumnezeu.

Paştele Blajinilor

Duminica Tomii este următoarea duminică după Paşte – pe lângă semnificaţia religioasă, satul sărbătoreşte acum Paştele Blajinilor, numiţi în alte părţi „rocmani”. Credinţa strămoşilor îi descrie ca pe un popor creştin care locuieşte departe de lumea dezlănţuită a oamenilor – ţăranii vechi cred că locuiesc sub ape şi pe la ei ar trece şi Apa Sâmbetei. „Paştele Blajinilor – scrie Marcel Lapteş – este o sărbătoare a oamenilor buni de la Dumnezeu, buni creştini care au murit neîmpărtăşiţi. De aceea Dumnezeu le-a făcut Paşti”.

În satele hunedorene, acum câteva zeci de ani, sărbătoarea era marcată de „picnicuri” ţărăneşti la câmp, cu ouă roşii, pască şi miel. În vechile comunităţi, ouăle roşii erau date de-a dura pe iarbă pentru blajini şi astfel le erau trimise ouăle. Unele legende povestesc că blajinii n-au mai apucat să treacă atunci când Moise a despărţit apele, alte poveşti îi plasează în apropierea Raiului. Nu ar avea case şi ar umbla goi. Sunt foarte credincioşi şi îşi petrec întreaga viaţă rugându-se. ”Problema lor este că sunt tare nepricepuţi şi nu ştiu să socotească zilele, ca să ştie când cade Paştele. Noroc cu româncele care îi anunţă aruncând coji de ouă roşii pe râu. Rocmanii primesc vestea şi îşi sărbătoresc Paştele peste o săptămână”, scrie etnologul Irina Nicolau.

Elena Niculiţă – Voronca scrie în „Datinile şi credinţele poporului român”: „Rocmanii, unde sunt ei, postesc tot anul pentru noi, ei ţin lumea cu postul, ca să nu ne prăpădim. Numai o dată pe an se înfruptă, cu aceea ce rămâne din găoacele de la noi, când coacem de Paşti (… ei sunt cei mai buni oameni, sunt sfinţi. Rocmanii sunt în apă, lor le aduc păserile spice în cioc, dar ei nu le mănâncă, ci numai se uită şi sunt sătui. Ei sunt călugării cei mai sfinţi, în ţara lor nu se primesc oameni de aceştialalţi. Ei se roagă la Dumnezeu, dar nu cer nimic. Dumnezeu cum le va da, aşa primesc, căci Dumnezeu ştie ce face şi pentru ce. Paştele Rocmanilor se ţin pentru că şi ei au ţinut Paştele noastre. Ei când văd găoacele de la noi zic: «Iată, au fost Paştele lacomilor». Paştele Blajinilor anunţă în calendarul agrar sfârşitul primăverii şi începutul verii”.