Sport: Cea mai bună karateka din Europa

Tocmai a împlinit 17 ani, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” Deva şi este multiplă campioană europeană la karate. A devenit campioană continentală imediat ce s-a apucat de karate, la 13 ani. După numai patru ani de când s-a apucat de acest sport, Andra Daniliuc şi-a alcătuit o colecţie impresionantă, formată din peste 70 de medalii. 

Andra Daniliuc nici nu-şi dă seama cum a ajuns cea mai bună karateka din Europa

O zi a sportivei care luptă acum la categoria 16-18 ani presupune, pe lângă cele cinci sau şase ore de şcoală, încă patru de antrenament – până la urmă mai mult chiar decât programul unui adult. E greu, dar Andra face cu pasiune karate, aşa că nu simte programul încărcat ca pe o povară. Are ea convingerea că orice lucru de pe lumea asta pe care îl faci cu drag, orice lucru care te împlineşte, chit că îţi răpeşte orele, zilele, sau anii, chiar dacă cere perseverenţă, efort şi consevenţă, te va duce în cele din urmă la destinaţia mult visată.

Pentru Andra, locul ăsta magic se află undeva în viitor. Şi ca să-l aducă mai aproape îşi întinde visătoare privirea în gol, într-un loc unde se vede pe sine însăşi o tânără antrenoare de karate, având propriul ei club. Până atunci, însă, face antrenamente zi de zi, exersând sute de mişcări, care presupun contractarea muşchilor cu mare atenţie, cu o anumită viteză, amplitudine şi cu foarte multă răbdare, pentru a adăuga teancului său roz de dosare cu diplome încă una, iar alături de distincţie – de ce nu? – încă o medalie. Anul acesta, Andra va merge pentru prima oară la Campionatul Mondial de Karate. Zice că, deocamdată, nu se ştie unde va avea loc, dar speră să câştige şi acolo un loc pe podium, pentru a-şi îmbogăţi palmaresul. Care e secretul unei asemenea performanţe, obţinută în mai puţin de patru ani? Voinţa sportivului şi dăruirea antrenorului. În cazul Andrei este vorba despre Marius Biji, cel care îi antrenează pe micuţii care fac karate la Clubul „Heian” din Deva. „Cel mai mult, într-un sport, contează antrenorul. El este cel care îţi dă încredere în tine şi impulsul de care ai nevoie pentru a atinge un anumit punct. Iar antrenorul nostru este tânăr, este energic şi ştie să ne motiveze”, spune adolescenta.

Deva – Bucureşti, via Valea Jiului

Şi ca să spună adevărul până la capăt, sportiva îţi mai povesteşte că, de fapt, ea este o fostă gimnastă, care a renunţat la drumul iniţial, „deturnându-l” înspre un sport ceva mai dur, dar de care a fost convinsă că avea nevoie. „Eu făceam gimnastică aerobică, şi pentru că aici este cel mai bun liceu sportiv din ţară, am venit la Deva tocmai de la Bucureşti, după ce – mai înainte – plecasem în capitală din Valea Jiului. La un moment dat, am vorbit cu o fată din cămin, care mi-a povestit ce fac ei la karate. Atunci m-am gândit eu că asta ar putea să-mi folosească şi mie, că ar putea să-mi dea mai multă încredere în mine, mai multă forţă şi curajul de a rămâne fermă. Credeam că aşa voi învăţa şi tehnici de autoapărare, că nu ştii niciodată ce surprize neplăcute îţi oferă viaţa… Aşa am ajuns să fac karate, iar mama nu a ştiut nimic, la început, că e plecată la muncă, în Grecia, de când eram eu în clasa a cincea. Pleacă, mai vine, iar pleacă… Nu a prea înţeles ea ce e cu sportul ăsta şi nu a prea ştiut despre ce vorbesc… Mă refer la prima mea medalie de bronz, câştigată la Orăştie. De fapt, eu nici nu am venit la karate pentru performanţă, dar primul loc trei obţinut la Orăştie, după numai două săptămâni de la începerea antrenamentelor, m-a surprins şi m-a încurajat”, mărturiseşte Andra.

Orele lungi de antrenament nu-i mai lasă Andrei prea mult timp liber

Fata recunoaşte că nu e uşor ca mama să fie aşa de departe, tocmai acum, în adolescenţă, când are mai mare nevoie de ea. Ar avea multe de povestit cele două, dar, ca să o poată ţine în şcoală, mama e nevoită să facă sacrificii. Andra zice, în schimb, că vorbesc des la telefon. Nu e ca şi cum ar fi aici, dar „are încredere în mine şi îmi oferă foarte multă libertate”, mărturiseşte Andra. Şi mai recunoaşte că într-un club ea nu a fost niciodată. Nu că i-ar simţi lipsa. Va merge şi în club, când i-o veni şi lui vremea, când va apărea ocazia, adică. Doar că, până atunci, Andra îşi vede de antrenamente. O întrebi dacă n-o obosesc orele petrecute pe tatami prea mult ca să mai poată face faţă şi la şcoală. Zice că nu şi, cu greu, recunoaşte că are note bune. Nu mai ştie cât, adaugă ea cu modestie… peste 9… 9,70… cam aşa, zâmbeşte tânăra karateka. De altfel, Grecia i-a plăcut şi ei. A vizitat o parte din vechea Eladă, a mers până lângă muntele Athos şi spune că ar defini ţara asta drept „credincioasă şi fermecătoare”.

Sinceritate, emoţii şi prietenie

Şi mai are un dar al ei micuţa „karatistă”. Crede în prietenie şi-n adevăr, aşa încât – oricât de dezamăgit ai fi de viaţă – nu poţi să nu speri, privind ochii limpezi ai acestui copil care a luat viaţa în piept, că perspectiva nu e neapărat sumbră şi tristă. Spune că nu-i plac oamenii care mint şi… s-a cam lovit de ei. Mai minte şi ea, din când în când, aşa… de mare nevoie. Ori câte o minciună de convenienţă:
„- Ce faci? Eşti bine?”, „- Da, sunt bine”. Asta pentru că, ne spune Andra, un sportiv n-o să se vaiete nicio dată. Ţine în el, strânge din dinţi şi merge mai departe cu convingerea că mâine va răsări soarele şi la fereastra lui. Iar când vorbeşte despre prietena ei, Cati, venită la Deva din Vulcan, nu poţi să nu te bucuri. Niciun pic de invidie, doar o prietenie sinceră, în ciuda greutăţilor vieţii: „E deosebită de celelalte fete. Are ce nu au multe: potenţial pentru orice, inteligenţă… Ea e cu un an mai mare, dar concurăm la aceeaşi categorie de vârstă. Din păcate, din cauza dificultăţilor financiare, Cati nu poate să participe la toate concursurile. Face karate mai mult pentru mişcare”, povesteşte Andra. Fiind cu un an mai mare, Ecaterina îi mai dă sfaturi „piticului karatist”, iar emoţiile de la concursuri parcă sunt mai uşor de dus, când ai alături familia şi umărul unui prieten. Asta pentru că Andra e tare emotivă. La primul concurs, cel de la Orăştie, a avut nişte emoţii de nedescris.

Când a mers la Timişoara, la primul campionat naţional, emoţiile – în loc să fie ceva mai şterse, graţie experienţei – au crescut şi mai tare. Iar când s-a văzut Andra la Treviso, în Italia, la Campionatul European, înconjurată de sute de karateka, unul mai bun ca altul… spune că a fost copleşită. „Nu pot să descriu ce am simţit înaintea acestor competiţii. Vă amintiţi că eu chiar de asta am venit la karate, ca să devin mai puternică şi să capăt mai multă încredere în mine”, adaugă Andra.

Pe rouă, fără telefonul mobil

Nici în vacanţă Andra nu prea are parte de timp liber. Când nu e la antrenamentele obişnuite, ori la concursuri, o găseşti în cantonament. La Geoagiu, că e mai ieftin. Acolo, cei 60 de sportivi de la Clubul Heian se rup pentru o săptămână de tot ceea ce înseamnă tehnologie şi civilizaţie şi învaţă să trăiască bine în condiţii mai puţin confortabile, dar şi fără Internet sau telefon mobil. Iar când fac antrenamente pe rouă… e ceva de vis! O crezi pe cuvânt pe Andra, căreia-i strălucesc ochii de zâmbet. Pentru cei care vor să se apuce, hunedoreanca ar mai vrea să adauge că sportul ăsta, karate, până la urmă e unul costisitor: 400 şi ceva de lei căminul şi masa, plus transportul şi cazarea la competiţii, atunci când clubul nu găseşte sponsori, bani pentru kimono şi multe alte „lucruri de care are nevoie o fată”, explică Andra. Asta, deşi ea nici n-are nevoie de mare lucru.

Toate sportivele sunt aşa: s-au învăţat cu o viaţă simplă, fără prea multe pretenţii şi ştiu să se adapteze în aproape orice condiţii. De altfel, chiar dacă şi-ar dori mai multe lucruri, nici nu prea ar avea unde să le păstreze: în camera de cămin locuiesc opt fete şi nu-şi permit să încarce spaţiul cu lucruri inutile, care n-ar face decât să le complice viaţa. Au ele dulăpioarele lor, unde-şi păstrează hainele, rechizitele, cele câteva lucruşoare şi… atât. După ce s-a întors în Ardeal, Andra zice că şi-a găsit bucuria de a trăi şi de a medita la toate cele. Bucureştiul era prea mare şi prea aglomerat pentru ea. Cât e mama plecată în Grecia, de ea are grijă, după cum singură spune – „teoretic”, bunicul ei de la Hunedoara, acum în vârstă de 72 de ani. Un om energic, despre care Andra crede că îi seamănă la caracter şi la comportament.

Dacă ar fi să-şi dorească ceva, sportiva ar vrea doar atât: un pic mai multă linişte în cămin, ca să poată şi ea să se odihnească. Aşa cum a învăţat, însă, ştie să fie mulţumită cu ce are şi se bucură de dragostea mamei ei: „Mama nu mi-a zis niciodată că e mândră de mine, însă… cum să vă zic?… Mi-a arătat. Îmi oferă multe, îmi dă multă libertate, are încredere în mine şi… mă iubeşte mult! Asta mă încurajează să continui şi să-mi împlinesc visul de a deveni campioană mondială şi de a avea, într-o zi, un club de karate al meu”.