Editorial: Turnura destinului

De mai bine de 20 de ani, judeţul Hunedoara îşi duce veacul precum un bătrân bolnav şi obosit. Toate “organele” acestui organism parazitat… de noi înşine, până la urmă, toate oraşele – Deva, e într-o oarecare măsură o excepţie – sunt bolnave, sufocate de nepăsare, corupţie, lipsă de profesionalism, dezorganizare şi, desigur, demoralizanta lipsă a locurilor de muncă. Valea Jiului nu e decât apendicele inflamat şi purulent, hernia care “cocoşează” o regiune “mâncată” şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

Un loc unde, de foame, oamenii fură orice: capace de canal, cabluri telefonice, garduri metalice… Orice nu le aparţine, orice nu e păzit, orice obiect care, vândut, poate aduce un ban în buzunar. Chiar şi pentru băutură. Pentru ca acela care bea să poată deschide, anesteziat de alcool, ochii într-o realitate sumbră şi pesimistă, pe care n-are nici curajul, nici puterea s-o schimbe.

Tot ceea ce pot să facă autorităţile este să ia măsuri speciale şi să întărească paza. Mă întreb dacă oamenii ăştia, având locuri de muncă la care să meargă în fiecare dimineaţă, s-ar mai coborî la josnica îndeletnicire a furtului, eventual în timpul liber, după program. La viteză, dăm vina repede pe cei pentru care puşcăria e alternativa optimă pentru petrecerea vieţii, oferind o gamelă de mâncare caldă şi anulând grija facturilor.

Din destinaţie “de vis” în urmă cu 40 de ani, judeţul Hunedoara înregistrează acum cea mai drastică scădere a populaţiei, pe ţară, iar majoritatea locuitorilor satelor şi oraşelor sunt oameni trecuţi demult de a doua tinereţe. Tot mai multe sate ajung să fie aproape complet părăsite, tot mai mulţi hunedoreni îşi numără vecinii pe degete. Pe palierul meu, de exemplu, din cinci, mai locuiesc doar trei familii. Restul şi-au căutat cele ale traiului prin alte părţi, iar locuinţele prin care suflă vântul arată că – amară cum e ea, totuşi, – viaţa “în neagra străinătate” e ceva mai bună decât aici, locul pe care cândva vecinii mei îl numeau cu bucurie ACASĂ.

De ceva vreme, însă, peste toată disperarea, apatia şi cenuşiul realităţii hunedorene s-a iscat o mică furtună într-un pahar cu apă. Pentru că nu pot să ignor strania apetenţă a unora dintre noi de a ne felicita, de a ne saluta şi de a ne strânge mâna sau de a ne zâmbi dulceag. Oameni care altădată nu dădeau doi bani pe concetăţenii lor, cărora le trânteau uşa sau telefonul în nas, cărora le vorbeau de sus, se înghesuie acum să strângă mâinile “prostimii” (termenul pe care îl folosesc unii dintre candidaţi e altul, însă din considerente care ţin de etică şi politeţe mi-e imposibil să-l folosesc), să ne trimită felicitări şi “cele mai alese gânduri de mai bine” prin intermediul tuturor canalelor posibile şi imposibile de comunicare. Zic şi eu: o fi început campania electorală.

Desigur, vom avea parte în perioada imediat următoare de binecunoscutele scenarii caragialiene: gesturi neaşteptate de grijă şi tandreţe faţă de cei pe care, vreme de patru ani, i-au dispreţuit şi – aşa cum arată procurorii DNA – i-au furat, ba de ce nu, poate… aşa cum s-a întâmplat pe parcursul anilor trecuţi… nevinovate “sechestrări” în locuinţe sau în automobile a votanţilor, manipularea lor, agitaţia “plaselor” electorale sau cumpărarea voturilor cu câte o bucată de pizza sau de cârnaţ.

Da, cinismul unora poate fi, în mod tragic, dus la extremul ridicol. Cu toate acestea, alegerile, cu bunele şi cu relele lor, cu tot dezgustul pe care-l generează celor mai mulţi dintre noi, ne oferă şansa de a… alege. Din nou. Acelaşi edil-şef, în cazul în care el candidează şi ne place. Sau un altul, dacă actualul nu este considerat suficient de bun. S-ar putea să fim dezamăgiţi din nou. Să constatăm pentru a mia-suta oară că oamenii sunt slabi şi că, din nefericire, puterea corupe. Că îl poate corupe până şi pe cel mai bun dintre noi.

Cu toate acestea, îmi place să cred, aşa cum viaţa mi-a arătat, că aşa cum destinul unui om nu poate însemna o veşnică prăbuşire, nici cel al unui oraş nu trebuie să poarte, pentru totdeauna, pecetea neputinţei şi-a decăderii sale. Şi, până la urmă, în loc să aruncăm cu pietre în alţii, mereu în alţii, insist să susţin că schimbarea începe, de fapt, cu noi. Cu noi, cei care împânzim oraşul de gunoaie, coji de seminţe şi de ouă vopsite, de pisici şi căţeluşi nedoriţi, dispensându-ne abuziv şi haotic de ceea ce nu ne trebuie, prin abandonarea “resturilor” de tot soiul în spaţiul public (eronat interpretat drept “al nimănui”, deşi el este “al nostru”), cu noi, cei care chiulim de la un serviciu “domnesc”, în sectorul bugetar, unde învârtim o foaie de pe o parte pe alta până la ora 12, după care plecăm acasă, obosiţi de atâta muncă, cu noi, cei hrăpăreţi, cei tentaţi de minciună (“Păi da’ ce, toată lumea minte!”), de micul furt (“Lasă, că doar toată lumea fură!”), de mica înşelăciune… de marea noastră patimă şi neputinţă.

Să ne vindecăm, aşadar. Stă în puterea noastră. Îmi amintesc cât de frumos au sunat cuvintele rostite de preot, în noaptea de Înviere, cu numai câteva zile în urmă: “Deschideţi porţile, să intre Împăratul Slavei!”. Deschideţi-le, deci, şi lăsaţi-le deschise. S-ar putea să fiţi surprinşi de turnura destinului.