Istoria zilelor libere la români

Românii trăiesc după mai multe calendare: avem calendarul civil, pe cel religios şi calendarul popular: “Şi, ca şi când nu ar fi îndeajuns, vin peste noi sărbătorile altora: Ziua Americii, Ziua Franţei (… Înainte de a te da jos din pat, trebuie să alegi pe ce drum porneşti. Un drum spune că e zi lucrătoare şi să mergi la slujbă; altul că e sărbătoare şi te îndrumă către biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare naţională şi că trebuie să te pregăteşti să defilezi”. Sunt cuvintele Irinăi Nicolau, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, care susţine că oamenii trăiesc la intersecţia dintre diferite calendare. 

După 50 de ani de comunism în care erau aproape obligaţi să sărbătorească doar atunci când voiau conducătorii, românii s-au obişnuit mai greu cu zilele libere, dar recuperează destul de repede

Românii se numără printre europenii cu cele mai puţine zile libere din an, însă, pe vremuri, nici măcar duminica nu era respectată şi nu pentru că ţăranii nu şi-ar fi dorit o zi de odihnă. O spun chiar sumarele şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din prima parte a secolului trecut. Feţele bisericeşti luau în discuţie modificarea Legii repausului duminical, lege care nu e prea eficientă, fiindcă omul de rând muncea parcă la fel de abitir duminica. Episcopul de atunci al Argeşului spunea că: “În toate ţările creştine, precum în Germania şi altele, chiar şi în timpul de faţă, duminica se respectă ca sărbătoare de toată lumea creştină şi este bine ca şi noi să o respectăm aşa dupre cum se cuvine”.

Arhiereul Calist Botoşăneanu întăreşte spusele dinainte: “Cele arătate de P.S. Episcop al Argeşului sunt drepte şi adevărate (…) şi în Biserica Creştină, şi în special la noi Românii s’au respectat Duminica şi sărbătorile noastre creştineşti. De câtăva vreme însă obiceiurile străinilor s-au infiltrat pe nesimţite şi în populaţiunea noastră mai ales dela oraşe, de aceea nu mai sunt respectate sărbătorile noastre şi nici chiar Duminica, dupre cum se cuvine, şi dupre cum erau respectate mai înainte”. În această privinţă, biserica este de neclintit: duminica e zi sfântă şi nu se lucrează, lucru confirmat de tradiţia poporului: “Duminică de dimineaţă omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toţi făceau asta. Atâtea legende vorbesc de inşi care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare”. Cine lucra, era pedepsit pentru că, spun oamenii, până şi Dumnezeu a lucrat şase zile şi s-a odihnit în cea de-a şaptea: “Dumnezeu Sfântul Duh e născut duminica şi astfel spune el la oameni: “Voi ziua mea n-o ţineţi; voi lucraţi, voi tăieţi, şi dacă nu vă veţi pocăi am să deschid pământul şi am să vă înghit de vii, fără judecată, sau am să vă trimit foc să vă ardă”.

Istoria timpului liber

Prima lege care instituia repausul duminical apărea în 6 martie 1897. Potrivit legii, erau libere doar dimineţile de duminică şi alte 14 sărbători pe an. Legea e propusă de prim-ministrul României de atunci, Vasile Lascăr, şi susţinută de scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea pe vremea când a condus Primăria Capitalei, în 1899, vreme în care a promovat şi aplicat acestă lege, arătând “că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“. În şedinţa din 11 decembrie 1900, senatorul P. S. Aurelian adresează o interpelare ministrului de interne Olănescu referitoare la neaplicarea Legii repausului duminical în mai multe părţi ale ţării: “Legea trebuie respectată ca să nu se deprindă lumea cu nesocotinţa legilor. În ţările civilizate nu se mai poate vorbi de muncă neîntreruptă 365 de zile pe an şi nu cred să se mai găsească cineva care să nu recunoască aceasta”.

Ion Luca Caragiale scria în schiţa “Atmosfera încărcată”, în 1900, despre această lege: “E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?”. Caragiale reia subiectul în 1909, în schiţa “Repausul dominical”: “N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase”.

În 14 aprilie 1910, legea este din nou modificată: se prevede repausul duminical şi în sărbătorile legale în unităţile comerciale şi industriale, cu excepţia instituţiilor statului şi a administraţiei publice. Cu toate acestea, brutăriile lucrau în toate zilele săptămânii pentru a vinde oamenilor pâine proaspătă; abia prin Decretul Regal 4.333 din 6 iunie 1913, autorităţile au permis modificarea unui articol prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat şi, astfel, brutarii beneficiază de duminică liberă. Marea Unire din 1918 şi pacea din 1919 aduc schimbări fundamentale în România: teritoriul ţării se măreşte de la 131.353 km pătraţi, în 1914, la 295.000 km pătraţi, iar populaţia de la 6 milioane locuitori ajunge la 15 milioane locuitori.

“Aşa am apucat”

În legislaţie, lucrurile se complică, pentru că fiecare teritoriu avea legile lui industriale şi de protecţie socială. Transilvania aplica prevederile Legii XVII a industriei maghiare din 1884, un Cod al Industriilor, Comerţului şi Meseriilor. În 18 iunie 1925 apare “Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale”, prin care patronii tuturor întreprinderilor sunt obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale. Ziarul “Înfrăţirea Românească” scria atunci: “S’a pus capăt odată pentru totdeauna ca din ziua de Duminecă să se facă o zi de geşeft.

Luându-i-se cărciumarului evreu posibilitatea ca Dumineca să alcoolizeze în special ţăranii, i se ia totodată acestui evreu şi cel mai bogat izvor de câştig, ştiut fiind că ţăranul nostru numai la beţie îşi uită de sărăcie, pierzându-şi capul şi averea (…) Acest salariat (român – n. red.) este scutit prin lege şi beneficiează zilnic de 2 ore repaus la masă, de fiecare Duminecă din săptămână (24 ore), iar seara dela orele 8 este liber”. Cel de-al Doilea Război Mondial ciunteşte din nou “liberele” românilor. Astfel, în 24 iulie 1940 este adoptat “Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în condiţii excepţionale”, o primă reglementare adoptată în contextul declanşării în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial: ziua de lucru a fost mărită, iar dreptul salariaţilor la concediu de odihnă a fost suspendat. În 2 octombrie 1941 s-a adoptat “Decretul-lege nr. 2741/1941 asupra regimului muncii în timp de război”, care interzicea orice încetare a lucrului în întreprinderile militarizate fără încuviinţarea prealabilă a comandantului militar al întreprinderii, iar, în cazul celorlalte întreprinderi, fără încuviinţarea prealabilă a inspectoratului de muncă, dată, exceptând cazurile de forţă majoră, cu avizul conducerii întreprinderii.

Încălcarea acestor prevederi constituia faptă penală – “crimă de sabotaj” – şi se pedepsea cu închisoare de la 5 la 20 de ani. Comuniştii scot din lege sărbătorile religioase şi introduc zile libere doar pentru sărbătorile de stat: 1 şi 2 mai, 23 şi 24 august, ziua naţională a “eliberării de sub jugul fascist”. Lucrurile se schimbă total şi reintră în firesc după Revoluţia din Decembrie 1989: în 14 martie 1990 este adoptat Decretul-lege nr. 95/1990 privind trecerea la săptămâna de lucru de cinci zile în unităţile de stat. Sărbătorile legale în România sunt zilele declarate prin lege ca fiind nelucrătoare, altele decât zilele de week-end. În aceste zile, nu se lucrează, cu excepţia unităţilor sanitare şi a celor de alimentaţie publică, precum şi a unităţilor în care activitatea nu poate fi întreruptă din cauza specificului activităţii. Puţini îşi mai amintesc în aceste zile, de ce trebuie sărbătorită o zi sfântă sau o sărbătoare naţională, mulţi spun “Aşa am apucat”. Dacă feţele bisericeşti invocă motive religioase, când vine vorba de “ţinutul” sărbătorilor, cercetătorii recomandă şi ei respectarea sărbătorilor străvechi: “Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu. Dar în viaţa de zi cu zi, relaţia cu sacrul tinde să slăbească. De aici importanţa sărbătorii. Ea opreşte lumea în loc şi îi abate pe oameni de la cele lumeşti, ajutându-i să-şi reînnoade legăturile cu cele de dincolo”, scrie etnologul Irina Nicolau, explicând, apoi, că sărbătorile au trei funcţii esenţiale: întreţin relaţia cu sacrul, refac grupurile comunitare şi pun societatea în acord cu Cosmosul.

Zilele libere, la noi şi la alţii

“Din clipa în care ne-am despărţit de societatea tradiţională, calendarele ne impun opţiuni dificile. Şi nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferenţierii. Să simţi sau să ştii ce este mai important”, adaugă Irina Nicolau. Pentru majoritatea românilor, duminica este zi liberă şi de repaus, chiar dacă nu toţi o consideră “sfântă”, după conceptul biblic. În principal, instituţiile statului respectă cu stricteţe şi sâmbăta, tot zi liberă, chiar dacă majoritatea privaţilor lucrează în această zi, unii considerând-o “zi scurtă”. Acestor perioade de repaus li se adaugă, potrivit Codului Muncii, alte 11 sărbători legale, unele cu dată fixă, respectiv sărbătorile istorice naţionale şi unele bisericeşti, plus altele variabile de la an la an, precum Paştele şi Rusaliile. Astfel, în 2012, salariaţii vor avea, de fapt, doar şapte zile libere, celelalte patru fiind în weekend. Potrivit legii, românii au următoarele sărbători legale: 1 şi 2 ianuarie (Anul Nou), prima şi a doua zi de Paşti (15-16 aprilie), 1 mai (Ziua internaţională a muncii), 3 şi 4 iunie (Rusaliile), 15 august (Adormirea Maicii Domnului), 1 decembrie (Ziua Naţională a României) şi 25-26 decembrie (Crăciunul).

Persoanele care aparţin altor culte religioase decât cele creştine au dreptul la două zile libere pentru fiecare dintre cele trei sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale. Recent, primul ministru Mihai Răzvan Ungureanu a declarat că, în acest an, şi ziua de 30 aprilie este liberă, bugetarii urmând să recupereze ziua de lucru la o dată ulterioară. Astfel, românii au patru zile libere consecutive, o “minivacanţă” susţinută de Ministerul Dezvoltării şi Turismului pe motiv că ar duce la creşterea circulaţiei turistice de 1 mai şi la un număr mai mare de zile petrecute de turişti în staţiuni. Dar şi pe această temă, românii par “defavorizaţii” Europei – până şi în Bulgaria cetăţenii se bucură de 15 sărbători legale, în timp ce spaniolii au 36 de zile, la fel ca japonezii, suedezii, englezii şi polonezii. Grecii au 37 de zile libere, austriecii au 38, francezii şi ruşii au 40 de sărbători, iar lituanienii şi brazilienii au chiar 41 de zile.