Roşia Montană – motivul vrajbei noastre

Fotografii de Remus Suciu

Cu cât se anunţă mai clar apropierea unei decizii a Guvernului referitoare la Roşia Montană, cu atât cresc tensiunile în zona vizată de proiectul minier. Reporterii REPLICA au simţit asta cu doar câteva zile în urmă, când au trecut din nou prin zonă, încercând să ia “pulsul străzii”, vorbind cu oameni întâlniţi la întâmplare. Concluzia: atât cei care aprobă proiectul cât şi cei care-l contestă par din ce în ce mai porniţi. 

Liniştea din centrul Roşiei Montane ascunde destul de bine tensiunile crescânde apărute în jurul proiectului minier

O seară oarecare dintr-o primăvară care pentru zona Abrudului poate însemna renaşterea comunităţilor din zonă sau condamnarea lor la un chin şi mai acut decât cel din ultimii 10 ani. Mulţi localnici dau impresia că abia aşteaptă demararea efectivă a investiţiei. Printre ei mai sunt însă destui care declară că nici în ruptul capului nu-şi vor vinde proprietăţile.
Claudiu Leterna are 28 de ani şi locuieşte împreună cu părinţii într-o gospodărie din Gura Cornei. Casa este amplasată, spune el, exact pe locul pe care ar urma să treacă digul care va fi ridicat pentru amenajarea iazului de decantare ce va acoperi mare parte din Valea Cornei. Tânărul spune că de un an şi un pic s-a angajat şi el la compania minieră: “Vreo 500 de oameni au fost angajaţi în ultimii doi ani şi s-a simţit asta, să ştiţi. E altceva. Cele mai mici salarii cred că sunt undeva pe la 1.100 de lei. Eu am ceva experienţă în domeniu şi câştig mai bine de-atât. Cât despre mutat, da, o să ne mutăm, dacă ni se oferă preţul corect pe casă şi gospodărie. Acum doi ani ştiu că tata ceruse 10 miliarde de lei (vechi). Vă daţi seama că acum ar cere un preţ un pic mai mare. Dacă o să ne înţelegem o să ne mutăm, vedem noi unde”.

Opozantul şi PR-ul din acelaşi sat

Nu la fel de dispus să plece este însă un vecin de-al familiei Leterna. Lucian Stan are 64 de ani, iar în curtea casei sale, situată undeva mai sus pe vale, pe drumul ce duce spre Roşia Poieni, e parcat un SUV german (Volkswagen Tiguan) de vreo 30.000 de euro, care te-ar îndemna să crezi că bărbatul a vândut deja măcar o parte din proprietăţi şi s-ar gândi să plece. Nicidecum însă: “N-am vândut nimic şi nici nu vând, să fie clar! Maşina mi-am luat-o din banii câştigaţi de mine prin muncă şi cu ajutorul unui împrumut. Eu nu mi-am vândut casa ca să-mi iau maşină, cum au făcut alţii. Nici eu nu vând, iară aici, în Valea Cornei, mai sunt vreo 45 de familii care n-or să vândă, vă spun io!”

Roşia Montană a devenit cea mai mediatizată localitate rurală din România ultimilor 10 ani

Coborând pe platoul Văii Cornei, nimerim în curtea casei unei tinere al cărei discurs pare desprins din cel al unui PR care munceşte pentru RMGC. “Proiectul minier aduce beneficii majore zonei, beneficii care trebuie luate în considerare, atât cele directe cât şi cele indirecte. Casa nu este a mea, ci a socrilor. Familia noastră a vândut deja o parte din proprietăţi. Şi cu casa, dacă socrii mei vor ajunge la o înţelegere cu compania şi cred că vor ajunge, problema se va rezolva. Nu ne-am decis încă unde am dori să mergem, după momentul începerii proiectului, avem mai multe variante în calcul”, spune Alina David ( 31 de ani), care recunoaşte apoi că lucrează la unul dintre centrele de informare pe care RMGC le are deschise în zonă.

La blocuri, mai toată lumea vrea… dar nu toată lumea

În zona de blocuri a oraşului Abrud, situată la vreo 3 kilometri distanţă de locul în care ar urma să fie ridicat barajul de pe Valea Cornei, pare că mai toată lumea abia aşteaptă să înceapă proiectul, de la vânzătorii din magazine şi proprietarii de baruri până la trecătorii de pe stradă. Nu toată lumea vrea însă să-şi facă publică părerea motivând, în general, că nu vor să-nceapă iarăşi să se certe cu prietenii sau cunoscuţii care au altă părere. Lui Emanoil Vereş (52 de ani) nu-i este însă teamă: “Nivelul de sărăcie la care s-a ajuns aici impune demararea proiectului. E un blocaj economic şi social în oraş din care doar reluarea mineritului ne mai poate scoate”.

În timp ce bărbatul îşi spune părerea, se apropie vociferând un tânăr. La început, vorbeşte doar pentru el, apoi se aprinde şi spune că totul e o mare greşeală: “Nu se gândeşte în perspectivă aici. Bun, se face proiectul cu mineritul, care durează 25 de ani. Şi dup-aia ce se întâmplă? Rămânem cu zonele astea distruse?”. Se numeşte Toader Zeno, are 38 de ani, iar de 13 ani munceşte periodic ca sondor marin, la o companie britanică. Spune că reuşeşte să câştige câteva mii de lire sterline pe lună, când merge la lucru. “Da, e adevărat, eu îmi permit să spun că mă opun. Dar pe ceilalţi tineri din oraş cine i-a împiedicat să plece la muncă? E o abordare egoistă să spui «Îi musai să dăm drumul la proiectul mineritului». E şi o chestiune de comoditate; vrem minerit că asta ştim să facem. Să pună oamenii mâna să muncească. Să crească animale, de exemplu”.

Cearta de pe strada Napoletană

Ulicioarei care urcă din centrul vechi al Roşiei Montane spre Est şi coteşte apoi spre Nord i se spune “strada italiană”, sau “strada napoletană”. Uliţa e animată doar de trei de muncitori care se luptă să toarne ciment la poarta uneia dintre case. Sunt localnici toţi şi sunt supăraţi. Se-ncruntă când îi întrebi de proiectul minier. Nu vor să-şi dea numele. Nici nu prea vor să vorbească. Se enervează însă şi încep să se răstească: “Nu mă interesează domnule. Să facă, dacă pot, dar io nu le vând că n-am nimic de vânzare! Când am stat eu un an de zile de n-am avut nici bani de ţigări m-o întrebat cineva ceva? Nu m-o întrebat nimeni! Ş-acuma vin la mine să-mi spună că să-mi fie milă de ăia care n-au de lucru? Dar de mine cui i-o fost milă? Nimănui”, spune unul dintre membri echipei, un bărbat care pare trecut de 50 de ani. Componentul mai tânăr al echipei face ce face şi dispare pentru câteva minute. Nu vrea să intre în discuţie. Celălalt “betonist” de ocazie, apropiat ca vârstă de primul, răbufneşte şi el la un moment dat: “Nu vedeţi domn’le că tot angajează de prin alte părţi oameni şi pe noi nu ne bagă-n seamă? Şi-apoi atât suntem de sătui de problema asta… De ce n-au început la şase luni după ce-au venit? De 10 ani trăim aici într-un stres continuu. Nici nu mai ştii dacă mai are rost să munceşti să-ţi ţii casa asta aici, sau nu”.

O părere din afară. “Zici că aici ar fi piatra filozofală”

Pe o uliţă apropiată de “strada napoletană”, într-o curte mică, aşa cum sunt absolut toate curţile din partea veche a celui mai mediatizat sat din România, Dana Ţoc (40 de ani) îşi face de lucru cu nişte ghivece de flori. Răspunde detaşată şi calmă la întrebări. E venită din judeţul Cluj la Roşia Montană doar de vreo trei ani, ca institutor de limbi străine, la şcoala din localitate. “Da, sunt de acord cu proiectul minier de aici, pentru că şi dumneavoastră ştiţi bine în ce situaţie e România acum. Şi spun un “da” clar când vine vorba de problema asta. Cât despre starea de spirit de aici, ce să vă spun… zici că aici se găseşte piatra filozofală. Implicaţiile sunt multe, e drept, dar şi când vine vorba de argumentele şi contra-argumentele localnicilor, ca de obicei, adevărul e undeva la mijloc. Toată lumea are un punct de vedere obiectiv care, până la urmă, se dovedeşte a fi subiectiv”, spune zâmbind doamna învăţătoare.

“Decât să mor de foame, mai bine mor de cianură”

TIberiu Raţiu, primarul Abrudului

Tiberiu Raţiu este primar al oraşului Abrud de opt ani şi, după părerea lui, demararea proiectului de exploatare a aurului întocmit de Gold Corporation la Roşia Montană este singura şansă pentru salvarea întregii zone de la falimentul social în care se zbate deja de aproape un deceniu: “De când s-a oprit exploatarea aurului, lucrurile au mers din rău în mai rău atât în Abrud cât şi în comunele din zonă. Când vine vorba de cianuri, în ultimă instanţă, de câţiva ani, a apărut o vorbă pe plan local: «Decât să mor de foame, mai bine mor de cianuri». Cam aceasta ar fi abordarea marii majorităţi. Eu sunt inginer şi am lucrat în domeniul minier vreme de 20 de ani. După informaţiile care le am, barajul care urmează a fi ridicat la Gura Cornei (la aproximativ 3 kilometri de partea sudică a oraşului Abrud – n.red.) nu va pune nicicum în pericol populaţia. Nu sunt un purtător de cuvânt al companiei miniere, doar exprim o părere personală”. Primariul Raţiu adaugă că acum Abrudul se confruntă cu o rată reală a şomajului de peste 70 la sută, iar activităţile locale din comerţ şi servicii merg din ce în ce mai prost, lucru care se vede în bugetul orăşelului de aproximativ 5.500 de suflete. “Veniturile proprii ale bugetului local sunt de 1,8 milioane de lei şi reuşim să încasăm doar 60 la sută din sumele previzionate. Avem 2000 de pensionari şi 1300 de copii în oraş. Din restul de 2.200 de persoane doar vreo 600 au un loc de muncă, în oraş sau în zonă. Restul se descurcă fiecare cum poate”, adaugă Tiberiu Raţiu.

Primarul Abrudului, localitate care deţine mai multe monumente istorice pe arie de nici un kilometru pătrat, spune că turismul, ca variantă de dezvoltare locală, e o opţiune cu şanse infime de reuşită: “Nu avem infrastructură, nu avem un sistem de turism care să ne ajute. Până şi proprietarii de pensiuni de pe Valea Arieşului abia – abia o scot la capăt. Pe când noi, în Abrud, avem doar 4 pensiuni şi-atât”.