Editorial: Căciula cu barete

Articolul a fost vizualizat de 1,446 ori

Învăţământul dă o nouă lovitură speranţelor noastre: cu tristeţe am aflat zilele acestea despre noua situaţie dezastruoasă – în urma simulării examenului de Bacalaureat, rata promovării a fost în jur de numai 10 procente, chiar şi la unele licee considerate bune, dacă nu de elită! Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara nu a anunţat, încă, oficial, cifrele pentru fiecare şcoală în parte.

Reprezentanţii instituţiei spun că mâine este ziua în care vor face publice statisticile detaliate. Până atunci, nu cunoaştem decât câteva rezultate, suficiente pentru a ne da fiori. Pentru că nu putem să nu ne întrebăm: la o rată a promovării testului care simulează examenul maturităţii de numai 10 la sută, de fapt, ce mai învaţă copiii noştri? De ce mai merg pruncii noştri la şcoală şi încotro se îndreaptă lumea? Ce vom ajunge să trăim în anii următori? (Desigur, mâine s-ar putea să constatăm că sunt şi rezultate mult mai bune, dar şi mai slabe de atât.) Care să fie cauzele şi unde să operăm, unde să chiuretăm „tumorile”, ce să schimbăm fiecare dintre noi, acolo unde poate?

Să fie de vină dascălii, prost plătiţi şi nemotivaţi – după cum ei înşişi susţin? Să fie de vină reprezentanţii Ministerului Educaţiei, cei care experimentează de decenii pe diferitele generaţii de elevi, rupţi de realitatea din clasă, de la catedră? Să fie, oare, părinţii de vină că – neputincioşi şi apatici în faţa colapsului economic, în faţa jafului şi a corupţiei, au preferat să plece la sute sau mii de kilometri depărtare, lăsându-şi copiii la rude şi totuşi „de izbelişte”?

Să fie vinovaţi copiii, inconştienţi şi obraznici, care nu mai au chef să înveţe, din moment ce o parte din mass-media le pune în faţă modelele de reuşită facilă, dar coruptă, imorală şi găunoasă ale femeilor uşoare, afaceriştilor veroşi sau a fotbaliştilor gelaţi, modele care ne arată că o veche zicală românească s-a schimbat un pic, devenind, paradoxal: „Ai carte, n-ai parte”? Să fie oare „oamenii politici” ai urbelor noastre, dintre care unii par să aducă – în mod complet nefericit – cu nişte şarlatani la drumul mare?

Am crezut că moda micilor şi-a berii, a celor câţiva zeci de lei strecuraţi în buzunar, a găleţilor, a cozonacilor şi alte metode „balcanice” de convingere a electoratului (de multe ori chiar pe banii lui!) că un candidat sau altul va face să curgă lapte şi miere în oraşele noastre a trecut. Că ne-am deşteptat, că ne-am înţelepţit, că am ridicat puţin blana de oaie şi-am văzut dedesubt viclenia costumată „de bal”, vindecându-ne, astfel, pentru totdeauna de naivitate şi prostie.

Din păcate, am constatat cu stupoare că unii dintre candidaţii la fotoliul de primar continuă fără pic de decenţă să încerce cumpărarea electoratului, plimbându-se ţanţoş – în timp ce electoratul îşi ’astâmpără foamea – prin centrele oraşelor pe care promit că le vor administra cum nu se poate mai bine! „Argumentul” candidaţilor care fac asta este, evident, unul umilitor şi patetic, pentru ei înşişi. De partea cealaltă, foamea e mare, s-ar putea să-mi ziceţi şi vă cred. Nu arunc, deci, cu piatra în cei care s-au aşezat la masă.

Însă fără o „masă de operaţie” şi o rezecţie rapidă a minciunii în care ne bălăcim cu toţii, este clar pentru oricine vrea să vadă Adevărul că vom continua să trăim într-o jalnică amăgire. Şi că noi, ca hunedoreni, noi ca naţie, nu avem niciun viitor. Delimitarea de „las că merge şi aşa” este, după mine, absolut necesară.

Lepădarea de înşelătorie, de tertip, de las’ că toată lumea face, las’ că nimeni nu e cu crucea în sân, de „da’ ce, vrei să fiu eu ultimul prost, toată lumea fură, toată lumea minte!” este – v-o spun cu toată sinceritatea, unica soluţie. Fără îndoială, avem nevoie de curaj. Trebuie să recunoaştem, mai întâi în faţa propriilor conştiinţe, cât de laşi suntem, cât de răi, ce oameni mici şi ce suflete moarte! A ne conştientiza greşelile este unicul fel în care putem pune început bun. Pentru că, poate din cauza salariului mic, nu ne-am făcut cum se cuvine treaba, poate n-am luptat suficient, poate am fost delăsători, poate n-am ştiut că putem sau n-am vrut să fim mai corecţi, mai muncitori, mai buni. Hotărârea de a ne schimba noi, adulţii, profesori şi părinţi, alegători şi candidaţi, este imperioasă şi absolut necesară. Desigur, am putea să continuăm să ne minţim: ăsta e sistemul, oricum nu se poate schimba nimic, sunt un om laş, m-am obişnuit să fur, să înşel, să trişez, oricum copiii n-au în ţara asta niciun viitor, „politicienii sunt ca scutecele”, dar de ce să nu le mâncăm micul şi să nu le bem berea… şi lucrurile ar putea continua la nesfârşit.

Însă sunt convinsă că în felul ăsta nu vom face altceva decât să continuăm să ne jecmănim singuri. Să ne furăm singuri viaţa şi speranţa. Şi zâmbind amar, dragii mei, deşi intrăm în plină vară, nu pot să nu văd de la o poştă că avem mare nevoie de o căciulă cu barete!

About Ada Beraru