Colecţionarul de istorie moţească

Fotografii de Remus Suciu

Despre un bărbat din Munţii Metaliferi s-ar putea spune că reuşeşte să bată orice record. Nu e vorba neapărat de recorduri la capitole obişnuite, nici de vreun record bizar, pentru că voinţa de a păstra bucăţi de istorie, iubirea pentru locurile natale şi dorinţa de a arăta lumii întregi frumuseţile comunei sale nu se pot măsura. Pe de altă parte, da, despre personajul nostru se poate spune că are o colecţie de obiecte de muzeu ce bate orice record în materie de colecţii personale.

Ondulatorul de păr care se încălzea pe sobă, una dintre cele peste 10.000 de piese din muzeul lui Emilian Achim

Emilian Achim deţine unul dintre cele mai impresionante muzee din România. Este vorba de o colecţie de peste 10.000 de obiecte din foarte multe epoci istorice şi din mai multe domenii de activitate. Pe toate le are expuse la el acasă, în Almaşu Mare, unde şi-a amenajat un muzeu în toată regula. Deşi are 73 de ani, nu are de gând să se oprească. Anul acesta vrea să aducă în muzeul său o moară tradiţională. Fundaţia de piatră a făcut-o deja, de unul singur.

Gluma cu rol de test

“Vă aştept mâine la amiază, o să fiu aici, e simplu să găsiţi muzeul. Se vede din drum, că doară e scris mare pe el”, ne spune voios la telefon nea Achim. A doua zi la amiază, în faţa muzeului, nici ţipenie de om, iar în muzeu nici atât. La un moment dat apare, de după o casă veche, un bătrân îmbrăcat într-o salopetă un pic murdărită cu pământ: “Domnu Achim nu-i acasă. O plecat să aducă o moară dintr-un sat de pe-aicea. Numai mâine vine”, spune bătrânul care se recomandă a fi “Ghiusi, slugă la muzeu”, care mai face şi el lucrurile greu de făcut prin gospodărie ca să-şi câştige existenţa. “Păi cum, c-am vorbit ieri la telefon cu el şi ne-a spus că ne aşteaptă azi, la amiază”, vine replica aproape stupefiată a reporterilor. “Da, dar o fost musai să plece. Dacă vreţi, mai ştiu eu să vă spun una alta de pe-aici”. “Iaca ne-om descurca şi aşa. Vedem ce aveţi pe-aici şi revenim cu un telefon la domnul Achim”, spunem, apoi întrebăm “Ghiusi şi mai cum vă cheamă”. În acel moment bătrânul izbucneşte în râs şi spune: “Domnilor, daţi-mi voie să mă prezint, eu sunt Emilian Achim”, iar mai târziu, pe parcursul discuţiei, lasă să se-nţeleagă că, de fapt, gluma a fost şi un test: dacă ne-am fi enervat şi-am fi “făcut urât”, probabil că nu ne-ar mai fi primit.

Căsuţa din poveşti

Căsuţa tradiţională moţească şi toate obiectele sale tradiţionale nu lipsesc din Muzeul Achim Emilian

“Eu aici sunt şi proprietar şi director şi muzeograf şi femeie de servici”, spune răzând Nea Achim, scuzându-se că trebuie să se lase pozat în hainele de lucru. Tocmai se opintea cu câţiva bolovani pe care-i mai are de adăugat la fundaţia unei mori tradiţionale: “Or fost vreo 26 de mori la noi în comună. Acuma nu mai e niciuna. Am vrut să iau una de-aici, mai de-aproape, dar până am făcut eu rost de bani, proprietarul a vândut-o la Muzeul Satului de la Sibiu. Acuma am găsit alta. 50 de milioane mă costă. Dar îi musai s-o am în muzeu”, spune bătrânul.

Căsuţa tradiţională moţească şi toate obiectele sale tradiţionale nu lipsesc din Muzeul Achim Emilian

Emilian Achim e însă bucuros că a reuşit să pună la punct una dintre piesele principale ale muzeului său “în aer liber”: casa tradiţională moţească din zona Munţilor Metaliferi. În două cămăruţe destul de mici, cu uşi de doar un metru şi vreo 60 de centimetri înălţime, spune că sunt vreo 700 de obiecte cu valoare de piesă de muzeu, de la geamul original, un pătrăţel de sticlă cu latura nu mai mare de 15 – 20 de centimetri, până la lampa cu petrol veche de 200 de ani şi la “ungheţ”, sau “lada de tras” – un fel de bancă ce se poate extinde pentru a servi drept pat în familiile care aveau mai mult de un copil. Sunt sute de obiecte în căsuţă, iar Emilian Achim dă impresia că ştie povestea fiecărui obiect din cele peste 10.000 pe care le deţine în muzeul său. Vreme de două ceasuri, cât timp reporterii l-au “necăjit” cu fel de fel de întrebări, nu a existat vreun răspuns care să înceapă cu “Cred că”, sau să se rezume la “Nu ştiu”.

Pe cont propriu

Proprietarul originalului muzeu din Almaşu Mare spune că se descurcă singur. “De ajutat primesc ajutor de la Dumnezeu”. Apoi mai stă câteva secunde şi adaugă: “Şi de la Primărie şi Consiliul Judeţean. Nu pot să nu spun asta, pentru că cele două instituţii m-au ajutat de câte ori le-am cerut sprijinul”. Când e întrebat de ce nu a aplicat până acum pentru o finanţare cu bani europeni, răspunde scurt: “Nu-mi trăbă cuiu’ lu’ Pepelea”. Povesteşte apoi că, pe vremea-n care Ion Caramitru era ministru al culturii (între 1996 şi 2000), a încercat să-şi omologheze colecţia şi amenajările de acasă drept muzeu.

Muzeul lui Emilian Achim

“M-or tăt trimis de la Ana la Caiafa până când să-mi spună la final că am doar două variante: ori donez statului colecţia mea (pe care o adună de când se ştie), ori rămâne drept colecţie privată. Aşa că am preferat să am acest muzeu privat cu taxă benevolă. Fiecare dă doar dacă vrea şi cât vrea”, spune nea Achim, care povesteşte că ultima dată când au reuşit să-l supere nişte vizitatori a fost atunci când trei indivizi, “care să dădeau mari şi tari, oameni cu funcţii şi influenţă”, începuseră să spună cum ar putea să-l ajute să-şi facă muzeul şi mai cunoscut şi mai vizitat, iar la final au lăsat în cutiuţa cu donaţii doar 10 lei. “Când am văzut cei 10 lei am ieşit iute după ei în drum, le-am dat banii înapoi şi le-am spus că eu nu sunt cerşetor”.

Un tur neaşteptat de lung

“Muzeul Achim Emilian” este “semnalizat” din drumul care vine dinspre Geoagiu şi duce spre Zlatna de statuia unui miner pe care proprietarul a refăcut-o din bucăţi, fiind amplasată mai demult la Mina Albini. Nu lipsesc gura de mină, manechinul îmbrăcat ca un gardian, vagonetul pentru mineri, cel pentru minereu şi pompa de apă. Intrarea se face printre doi lei, cam kitsch-oşi “dar frumoşi”, cum zice proprietarul. După ce treci de cei doi lei nu mai întâlneşti însă absolut niciun kitsch. Incursiunea în istorie începe cu un colţ al şcolarului în care două bănci, câteva manuale, două socotitoare şi un penar vechi de aproape 100 de ani te readuc cu gândul spre vremurile în care şcoala românească era relativ recent înfiinţată în Ardeal.

Turul continuă cu o secţiune dedicată uneltelor de păstorit şi instrumentelor muzicale. Urmează secţiunea dedicată mineritului, din care nu lipsesc şeitrocul (principala unealtă a căutătorilor de aur aluvionar), vagoneţii de lemn puşi pe şine de lemn, sau căştile de miner. Galeria lungă te poartă apoi spre un sector dedicat florilor de mină şi pietrelor rare. O agată căreia natura i-a oferit culorile drapelului României este aici păstrată la loc de cinste de către Emilian Achim. Şteampurile prin care treceau, pe vremuri, tone de minereu foarte bogat în aur sunt şi ele reprezentate de câteva machete. Scările care urcă din prima galerie a muzeului te trec prin “sectorul comunist”, ce cuprinde de toate, de la fotografii şi drapele până la cărţi şi diverse publicaţii din acea vreme. La etaj, sectoarele dedicate tehnicii foto, armelor, monedelor mai vechi şi mai noi, obiectelor de cult şi celor din bucătărie domină. Aparate radio aşa cum numai în filmele de epocă mai vezi, un ondulator de păr vechi de mai bine de 150 de ani, care era pus la încălzit pe sobă şi apoi folosit de doamnele vremii, sau un mixer la fel de vechi fac deliciul oricărui vizitator. O centrală telefonică de 100 de posturi atrage şi ea privirile. Un steag purtat la 1848 pare însă a avea o valoare sentimentală şi mai mare pentru Emilian Achim.

Cea de-a treia galerie a muzeului “indoor” cuprinde utilaje agricole specifice revoluţiei industriale, majoritatea fiind dispozitive de treierat din secolul al XlX-lea, dar şi maşinării folosite de pompieri cu un secol în urmă. “Aici, mai întâi am băgat utilajele, apoi am închis încăperile cu câte-un zid, că altfel n-aveam cum să fac”, explică inimosul proprietar de muzeu. Orice obiect i-ar arăta, ştie să-ţi explice cum funcţionează, sau cărui context istoric îi aparţine. Oricât de grăbit ai fi însă, nu ai cum să ieşi mai devreme de două ceasuri din muzeul lui nea Achim, iar când ieşi, o faci tocmai prin gura de mină pe care ai văzut-o din drum, gură de mină restaurată cu piese de la altă exploatare din zonă, cea de la Haneş.

E patriot, nu naţionalist

Când e întrebat de pensie, Emilian Achim se pune din nou pe glume: “Am pensie mare, 1890 de lei. Dar e pensia mea pe un trimestru întreg”. Puţinii bani “de prisos” pe care-i câştigă îi investeşte în muzeul său. Povesteşte amuzat cum, cu ani în urmă, se dăduse ordin ca fiecare comună să aibă o colecţie muzeală, iar unii primari au adunat în câte o încăpere câteva obiecte vechi şi gata. “Completarea colecţiei unui muzeu nu se termină niciodată”. Când e întrebat de ce face ceea ce face răspunde scurt şi aproape tăios: “Pentru că sunt patriot. Dar să scrieţi <<patriot>>, nu naţionalist, că naţionalist e altceva, iar eu sunt doar patriot, de-aia”.

Bărbatul şi-a înfiinţat muzeul în 1979 şi nu are de gând să se oprească. Speră să vină o dată vara în care să fie şi mai solicitat de turişti şi vremurile-n care fiecare casă din fiecare sat românesc să aibă, din nou, un costum popular. “Mă doare distrugerea satului şi mă doare tare rău. Poate de-asta m-am apucat să şi scriu. Acum lucrez la monografia comunei Almaşu Mare, dar sunt cam încurcat de nişte statistici care se cam bat cap în cap. De doi ani tot documentez la cartea asta”. Monografia va fi ce-a dea şasea carte pe care o va semna Emilian Achim. Până acum a scris patru cărţi despre tradiţiile zonei sale şi a alcătuit un album folcloric.