Editorial: Gălăgioşii, o alegere mereu păguboasă

De când ne ştim, avem o afinitate pentru liderii gălăgioşi. În România, dacă nu ai gura mare, nu ai nicio şansă să devii lider respectat, pentru că românul îl “respectă” (de frică, de fapt) doar pe cel care ştie să-l pună la punct ori prin vorbe de ocară aduse la scenă deschisă, ori prin ameninţări transmise tainic. Spun că afinitatea asta apare de când ne ştim, şi dau ca exemplu simpla alegere a “căpitanului” de echipă la miuţele din cartier. Vă mai aduceţi aminte? În 8 din 10 cazuri, acest rol era jucat de cel mai gălăgios din gaşcă, cel care părea cel mai hotărât în prostia lui, care sărea la bătaie cel mai repede, atât la adversari cât şi la coechipierii care îndrăzneau să nu-i respecte indicaţiile. Nu conta că, de fapt, nu era cel mai bun, că nici nu alerga foarte mult, că nu făcea mai nimic altceva decât să ţipe şi să ameninţe. Iar când ajungea să-şi înjure şi coechipierii, meciul era ca şi pierdut. 

Apoi, la şcoală, şef de clasă era ales tot personajul mai gălăgios, cel care avea tupeul să le mai spună una-alta profesorilor. Aici a fost o perioadă în care “liderii” erau cei sugeraţi de doamna învăţătoare, sau de doamna dirigintă. Mă refer la perioada comunistă. Atunci, alegerile făcute de profesorii care se îngrijeau de o clasă anume erau, normal, făcute după criteriile unui om matur.

La liceu, se proceda tot cam aşa. La facultate, şef de grupă, din nou, nu era studentul cu cele mai bune rezultate la examene, ci colegul care avea cu adevărat stofă de sindicalist. Se enerva, sărea adesea limita bunului simţ, iar consecinţele spuselor sale erau suportate de toţi cei din grupă. Cel mai nefericit efect era distrugerea oricărei şanse de a construi o relaţie eficientă între profesor şi student. Un alt exemplu, pe care poate că l-am mai dat: alegerea şefului de scară. Invariabil, şef de scară este cel sau cea cu gura mai mare. Preşedintele de asociaţie este, de multe ori, cel care-i întrece pe toţi. Ajunge preşedinte de asociaţie după care nu le mai deschide uşa vecinilor care vor să-l întrebe una, alta, despre cum merg treburile în asociaţie.

Să ne amintim şi de rundele de alegeri, indiferent că vorbim de alegeri locale sau prezidenţiale. Din 1990 încoace, tot timpul, a câştigat candidatul care a avut mai mulţi decibeli, mai mult noroi de împroşcat în contracandidaţi, mai multe metode de a-şi lovi adversarii sub centură. Istoria se pare că se repetă. Mizând pe memoria exasperant de scurtă a electorilor, candidaţii care au plămâni ţipă din răsputeri “Hoţii”. Hipnotizaţi parcă de tehnicile vocale ale candidaţilor din această categorie (mereu câştigătoare, din nefericire), alegătorii nici nu-şi mai aduc aminte că, de fapt, cel care strigă, a comis de-a lungul vremii cele mai mari hoţii, pentru că hoţie mare se poate numi, de exemplu, şi faptul de a fi câştigat un mandat de primar sau parlamentar promiţând că vei face, fără să faci apoi nimic din ce-ai promis. Da, şi asta se cheamă că ai furat. Ai furat speranţe de mai bine, din ce în ce mai mici, e drept.

Aplicând aceleaşi tehnici de “hipnotizare” cu decibeli mulţi, candidaţii se remarcă drept “oameni hotărâţi, conducători neînfricaţi, lideri din popor şi pentru popor”. În tot acest timp, aceşti candidaţi nu mai au nevoie să-şi dovedească minimele calităţi cu adevărat necesare unui lider: viziune, disponibilitate la efort (neretribuit corespunzător), capacitate de adaptare la veşnicele schimbări de situaţie ce apar în orice fel de administraţie. Cei care au asemenea calităţi sunt însă văduviţi de abilităţi vocale deosebite, însuşirea esenţială pentru câştigarea unei lupte electorale. Nu mai contează că au în spate reuşite evidente în domeniile şi funcţiile pe care le-au ocupat înainte de a avea neobrăzarea de a îndrăzni să candideze. După cum par că stau lucrurile acum, îi vom alege, din nou, pe cei mai gălăgioşi şi ne vom alege cu ce ne-am ales şi până acum: aproape nimic.