Câteva sute de amatori de rock şi heavy metal din judeţ au participat la megaturneul “Dracula Revolution Tour”, care a avut loc weekend-ul trecut în Deva şi Hunedoara. Sute de hunedoreni au ieşit din casă pe ploaie, pentru a cânta alături de unele dintre cele mai importante trupe rock din ţară refrenele preferate. Vineri, au cântat cei de la Trooper, sâmbătă concertul a fost susţinut de Iris, iar “Dracula Revolution Tour” s-a încheiat duminică, cu un spectacol susţinut de Cargo. Alin Dincă (zis Coiotul), reprezentantul Trooper, şi Victor Apetrei, solistul de la Addiction, ne-au povestit câte ceva despre începuturile celor două formaţii, dar şi despre planurile lor de viitor.
Componenţii Trooper speră ca mass-media să înceteze cenzura tacită aplicată unui gen muzical mai popular decât s-ar crede: rockul
Care au fost începuturile formaţiei Trooper, Alin Dincă?
Povestea a început în urmă cu foarte mulţi ani, cu atât de mulţi ani încât îmi e şi ruşine să spun. Ne-am înfiinţat în 1995, a fost o dambla de-a noastră. Pe vremea aia visam să cântăm pe aceeaşi scenă cu Iris şi cu Iron Maiden. Ăsta era visul nostru major. Între timp am cântat şi cu Iris şi cu Iron Maiden, iar acum am ajuns să stăm aşa şi să ne întrebăm ce să mai facem. Ar trebui să ne găsim nişte noi obiective în viaţă.
De unde numele grupului, Trooper?
Numele formaţiei l-am ales pornind de la o piesă Iron Maiden, pentru că aşa era atunci. Am fost sub o puternică influenţă (povesteşte amuzat solistul Trooper).
Cum se trăieşte viaţa unui rocker? Azi sunteţi aici, la Deva şi Hunedoara, cu “Dracula Revolution Tour”, mâine sau poimâne veţi fi, fără îndoială, în altă parte şi tot aşa…
În ultimii nouă ani nu am avut nicio vacanţă. Am mai plecat trei sau patru zile undeva, dar nu au mai existat vacanţe. Nu ne pare rău deloc, considerăm o relaxare totală momentele în care reuşim să plecăm şi să cântăm prin ţară, iar – din fericire – lucrul ăsta se întâmplă săptămânal. Uneori reuşim să ajungem în oraşe în care n-am mai fost şi asta ne bucură teribil. De exemplu, la Deva am mai fost de două sau de trei ori, dar la Hunedoara cântăm pentru prima dată. E foarte frumos să stai mereu pe drumuri, iar când ajungi acasă să compui, să înregistrezi, să lansezi noi albume, să te gândeşti mereu la proiecte şi, în cele din urmă, să le vezi concretizate, în momentul în care urci pe scenă şi cu foarte multă lume în faţă, cântând fericită. Este clar că nu mai pot să dau înapoi. De fapt, nici măcar nu pot să văd viaţa mea fără chestia asta. Dacă mâine s-ar termina povestea, nici măcar nu ştiu ce aş face. Deşi, imaginaţi-vă că şi noi lucrăm, avem – fiecare – job-urile noastre…
Se poate trăi, în România, doar din muzica rock?
În cazul în care faci un efort real, reuşeşti să faci asta. Noi suntem una dintre găştile norocoase care pot. Numai că nu am vrut niciodată să ne plafonăm şi ne-am dorit ca, într-un moment în care lucrurile nu ar mai merge aşa cum vrem noi, să ne păstrăm libertatea de a cânta exact ceea ce vrem noi. Ne bucurăm că avem nişte job-uri minunate. Toţi lucrăm în televiziuni, în radio-uri, în general în mass-media din Bucureşti şi am cunoscut o mulţime de oameni deosebiţi, care sunt alături de noi de fiecare dată. Deci, când nu suntem pe drum, în concerte, suntem alături de prieteni buni.
Ce face un Coiot într-un radio?
Este mare DJ de rock, ce să facă? – râde Alin. Am primit într-o zi un telefon de la celebrul rocker Cristi Hrubaru, care mi-a spus: “Facem un post de radio rock, vrei să vii?” I-am zis: “Nu te cred. Mă minţi. Vrei să vin de la Târgovişte până în Bucureşti, ca să bem o bere”. “Nu, nu te mint. Chiar facem un post de radio”.
M-am dus, normal, nu am putut să îl refuz. Apropo de întrebarea dacă se poate trăi din muzică… Uite, până atunci, încercasem să nu mai fac şi alte chestii, ci doar muzică. Am mai încercat prin alte radiouri, dar nu era pe sufletul meu.
S-a schimbat componenţa trupei, de la înfiinţare şi până acum?
Componenţa trupei nu s-a mai schimbat din 2001. Asta înseamnă foarte mulţi ani. În 2001 am schimbat un chitarist, dar baza este aceeaşi. Şi ne place şi acum să glumim cu Laurenţiu, când zice ceva. Stăm aşa, îl ignorăm şi îi spunem: “Oricum nu contează ce zici, pentru că eşti ultimul venit în trupă”. Dar, de fapt, el este de 11 ani alături de noi, doar că ne place să îl tachinăm.
Care mai este publicul trupelor rock? S-a subţiat oferta din partea organizatorilor de concerte sau publicul începe să-şi piardă interesul pentru rock, sub influenţa mult mai popularelor genuri dance, pop sau R&B?
Vreau să trag un semnal de alarmă şi să le deschid un pic ochii oamenilor spunându-le că cele mai mari concerte care se întâmplă în ţara asta sunt concertele de rock. Este un an plin de cântări rock. Vor veni atâtea trupe mari, o să avem şi noi şansa de a cânta pe o scenă cu nişte uriaşi ai genului şi vreau să le arăt că rockerii sunt oamenii care vin şi plătesc biletele la concerte, sunt zecile alea de mii care vin la Maiden, la Metallica, la Ramstein, la ACDC, incomparabil cu orice alt concert care se întâmplă în ţara asta. Şi aş putea să dau exemple. Lucrând în radio să vă zic mari eşecuri care s-au întâmplat cu numele astea, pe care le vedem noi pe la televizor toată ziua. Problema e că mass-media încearcă foarte mult să îngroape genul ăsta. Dar el există, fani există, sunt foarte numeroşi, iar puterea eu cred că este, de fapt, la oameni. Dacă ei ar trimite mail-uri şi ar suna mereu la radiouri şi la televiziuni şi le-ar zice “Măi, eu vreau să văd Metallica.
M-am săturat să văd Shakira, m-am săturat s-o văd pe Inna. Aş vrea să văd ACDC. Aş vrea să văd Bon Jovi”, în momentul acela toţi vor trebui să se conformeze. Ideea e că le cer oamenilor să nu mai stea cu mâinile în sân, ci să ia atitudine. Adică să dai drumul la un radio şi să auzi ceva frumos, deştept, relaxat, să nu ne mai bage lumea pe gât produse, ci să putem să ascultăm şi muzică bună.
Dependenţi de rock
Componenţii trupei Addiction speră ca mass-media să înceteze cenzura tacită aplicată unui gen muzical mai popular decât s-ar crede: rockul
Când şi cum a fost înfiinţată trupa Addiction, Silviu Paraschiv?
Nouă ne plăcea să cântăm la chitară, aşa că ne-am apucat să facem cover-uri, după diferite piese. După ce am cântat în diverse formule am câştigat, în 2009, festivalul “Youth Rock Fest”, la Costineşti, iar în 2010 am fost finalişti la Stufstock – trecusem la altă formulă atunci, am cântat cu alt solist, dar am câştigat şi trofeul Teo Peter (premiul cel mare) oferit la secţiunea rock a Festivalului de la Mamaia. În urmă cu o lună am făcut un casting şi aşa ne-am ales cu al treilea vocal şi ni s-a alăturat Victor Apetrei.
Sunteţi la început, doi dintre voi încă sunteţi liceeni, abia în clasa a zecea, aşa că lucraţi la primul vostru album. Ce va conţine acesta?
Primul album va fi unul conceptual. Va avea o poveste, de la cap la coadă, iar fiecare piesă va fi o parte din povestea respectivă. Ca gen, rock-ul nostru este unul progresiv, cu influenţe gen Dream Theater, explică Răzvan Popa. Încercăm să facem ceva nou, unic, care să prindă şi aici, dar şi peste graniţe. Vrem să nu fim modelaţi de marketingul ăsta impus, care merge spre dance sau să ajungem asemenea unor trupe care au combinat rock-ul cu alte genuri. De public, în schimb, suntem influenţaţi.
Cât de greu este să rămâi tu însuţi, ca identitate, fiind o trupă rock, în România?
E cam la fel de uşor ca şi cum ai încerca să îţi găseşti un loc de muncă, se amuză Răzvan. Doi dintre noi am început să cântăm când aveam 13 ani şi ne bucurăm să vedem că am evoluat, că am trecut prin mai multe perioade şi “am crescut”. Iniţial, am cântat la Silviu acasă, într-un spaţiu improvizat. Apoi am antifonat o cameră, pentru că stăteam la bloc şi deranjam vecinii. Familiile ne-au susţinut mereu şi avem şi acum sprijinul lor. Ar fi putut să spună din start, de când am început noi repetiţiile în sufragerie: “Aici nu!”, mai ales că niciunul dintre părinţii noştri nu are vreo legătură cu muzica.
Victor Apetrei, tu eşti solistul trupei, dar şi actor la teatrele “Metropolis” şi la “Masca”, din Bucureşti. Cum e să fii actor şi solist de trupă rock aflată la început, în acelaşi timp?
Se poate spune că trăiesc din artă şi îmi place. De curând joc în două musicaluri: “Nevestele vesele din Windsor” de Alexandru Tocilescu şi “Salome” de Alexandru Diaconu şi a fost un moment foarte prielnic, pentru că le-am combinat pe amândouă: am şi jucat, am şi cântat şi totul s-a întâmplat să fie bine. Eu sunt din Ploieşti, locuiesc în Bucureşti, dar în ultimul timp am cam făcut naveta la Brăila, pentru că trebuie să repetăm, să punem la punct piesele pentru album şi tot ceea ce urmează. În rest, îi aştept pe toţi membrii trupei la Bucureşti, să activăm acolo.
Cum vă vedeţi peste 10-15 ani?
Cel mai important este să rămânem împreună şi legaţi de România, chiar dacă vom cânta, aşa cum sperăm – şi în afară. În plus, imaginea de “băieţi răi, agresivi” care li s-a lipit rockerilor ca o etichetă tinde să dispară, aşa că – probabil – în următorii ani, vom fi văzuţi şi noi la fel ca şi ceilalţi artişti.
