Editorial: O campanie absolut normală

Nu. Să nu ne dăm îngreţoşaţi, ca “fetele mari” în luna a treia, atunci când luăm contact cu “mizeriile” campaniei electorale printre pubelele căreia ne trăim luna asta viaţa. Asta este politica în democraţie şi nu am inventat-o noi. Istoria alegerilor libere e plină de atacuri murdare, date peste şi sub centură. 

Este de notorietate cum, în 1963, candidatul Nixon a tras sforile să apară în presă informaţii despre boala contracandidatului său, John F. Kennedy, care suferea de o maladie endocrină rară. Sau mârlănia Partidului Progresiv Conservator din Canada care, prin 1993, a utilizat într-o serie de bannere şi mesh-uri electorale poze cu unul dintre candidaţii adverşi surprins în diverse grimase generate de o semi-pareză facială. Textul acompaniator sugera electoratului că trebuie să se gândească de două ori înainte de vota o persoană cu dizabilităţi. Ce să mai vorbim de episodul Monika Lewinsky şi apetitul ei pentru perifericele anatomice ale preşedintelui Bill Clinton. Asta se întâmplă însă acolo unde există “cultură politică”.

În democraţiile tinere şi sărace însă, cu hormonii neostoiţi, păruiala este mai intensă, făţărnicia mai prost camuflată, iar motto-ul “Candidez că n-am serviciu” face ca mulţi pretendenţi la funcţii publice să-şi facă loc cu disperată nesimţire spre graţiile electoratului. Nu trebuie să ne uităm mai departe de circumscripţia electorală 22 Hunedoara. Ce vedem? Candidaţi cumpăraţi, ziare false compromiţătoare pe care nimeni nu şi le asumă, poze şi filmuleţe trucate.

Promisiunile curg, dar deja ştim lecţia: 70-80 la sută dintre ele sunt minciuni tolerabile de campanie. Este şi luna mitei electorale. Banii curg pe mici plăceri ale vieţii date electoratului din marile plăceri ale vieţii candidaţilor. Berea şi micii, ciocolăţele, uneori şlapi, fieste şi nedei cu vedete chemate să adune lumea pentru ca eligibilii să poată “disemina” fermentul electoral, sunt oferite şi din stânga şi din dreapta spectrului politic. Şi apropo de plăceri, se aude pe surse că pentru prima dată vom asista şi la un “sex- gate” hunedorean. Una dintre damele de plăcută companie, ajunsă fomistă, ar fi decis să facă dezvăluiri complete privitor la preferinţele erectorale ale baştanilor pe care i-ar fi sedus cu nurii săi multilateral dezvoltaţi. Fireşte, totul contra-cost. În Vale, maşina de 70 de mii de euro a odraslei unui candidat s-a făcut scrum, spune omul, de la chibritul unui partid care s-a simţit trădat. Prin urmare, avem “de tăte”. Faţă de compatrioţii noştri de la nord de Prut nu ne mai lipseşte din arsenal decât masacrarea fizică a rivalilor, că cea mediatică taie uneori în carne vie.

Asta e campania electorală la români şi asta va fi mereu. Există însă şi o uşoară evoluţie. Faţă de anii ‘90, apetenţa electoratului pentru campaniile “rele”, promovate de aşa-numitele “tonomate de presă”, s-au mai diminuat. A început să se manifeste, se spune, chiar şi o lege a lui Arhimede în politică, ce sună cam aşa: “Un politician împins de sus în jos în sondaje de o forţă mediatică negativă este ridicat de electorat cu un vot egal, dar de sens contrar forţei calomniatoare aplicate asupra lui”. Băsescu a simţit-o pe pielea lui în 2009, după ce a fost făcut chisăliţă de organele de presă ostile din tabăra lui Geoană. Românii au început să guste campaniile electorale unde în fişa postului candidatului şi a celor care îi reprezintă interesele figurează replica inspirată, ironia inteligentă, în locul discursului de tip “vadim”, altoit pe limbi mult prea veninoase ca să fie credibile. Prin urmare, traversăm o campanie electorală absolut normală.

Asta e democraţia, şi oricât ar părea de respingătoare, rămâne de 100 de ori mai bună decât consensul forţat al unei dictaturi. După ce campania se termină, treaba noastră este să mergem la vot. După vot, treaba celor aleşi este să elimine sentimentul ăsta supărător de care încă nu putem scăpa: lehamitea că votăm mereu degeaba! Şi, dată fiind situaţia, în 2012 este cam ultima strigare…