Munca ţăranului, între trudă şi păcat

“Doamne! Ce-o fi şi cu asta…”, se închină bătrânii satelor privind, din adăpostul caselor, la prăpădul de afară, unde toarnă aprig. Când potopul de ploaie se amestecă cu broboane de gheaţă, ţărăncile fug în cămări şi scot salcia uscată şi sfinţită în biserică de Florii. “Mâţicuşii” se aprind şi fuioarele de fum se înalţă alături de rugăciunile oamenilor pentru potolirea apelor. Ţăranii ştiu că, oricât ar fi de bună roada câmpului, o singură urgie a lui iunie poate prăpădi totul. 

Iunie este luna în care ţăranii se tem cel mai mult de capriciile vremii, pentru că o singură grindină poate distruge truda unui întreg sezon agricol

“În sat, casa fiecărui creştin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac şi din sedimentele vegetale ale sărbătorilor. Găseşti la icoană salcie de la Florii, flori de la Sânziene, busuioc… Rusaliile sporesc “ierbarul” cu frunze de nuc. Le aduc oamenii de la biserică. […] Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina piatra şi grindina”, scrie, în volumul “Ghidul sărbătorilor româneşti”, cercetătoarea Irina Nicolau.

Luna iunie este luna a patra din vechiul calendar roman şi luna a şasea din calendarele reformate şi păstrează numele zeiţei romane Iuno, soţia lui Jupiter, celebrată ca patroana femeilor căsătorite. Pentru bătrânii satelor, a început “Cireşarul”, luna când se coc primele roade ale pomilor, se fac căpşunile şi frăguţele, iar, în grădini, apar primele legume. “Cireşar umple grădinile din lume / Cu felurite poame şi legume: căpşuni, cireşe gustoase,/ Acum, dar, strânge române,/ Din câştigul ce-ţi rămâne”, zice folclorul. Ţăranul simte pericolul, căci luna se află sub ameninţarea vremii capricioase. Iunie nu aduce certitudini, cel mult promisiuni ale unor recolte bune – apropiaţi de ritmul natural al pământului, sătenii ştiu că furtunile, grindina ori seceta pot strica în orice clipă roadele. Prima lună a verii este timpul când “calendarul” şi vegetaţia ajung la maturitate şi oamenii trăiesc în luna asta ziua cea mai lungă a anului. De frică, oamenii ţin sărbătorile. La Rusalii, nimeni nu a îndrăznit să muncească, deşi acum au fost singurele zi frumoase, perfecte pentru munca câmpului după atâta ploaie…

Cum să-ţi fereşti recolta

“De Rusalii […] nimeni nu lucrează. Sărbătoarea surprinde satul într-un moment când ar fi multe de făcut. Oamenii ar lucra, dar nu pot, primejdia este prea mare. Cele care i-ar pedepsi dacă ar încălca legea ar fi Zânele”, explică Irina Nicolau, care crede că Rusaliile sunt o sărbătoare foarte importantă şi foarte complexă: “Mai mult ca oriunde, aici se potriveşte comparaţia cu palimpsestul. Sub numele de Rusalii se desfăşoară în simultan două sărbători creştine (Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor (supravieţuiri palide ale unui cult vechi) şi un episod important din cultul morţilor (Moşii de Rusalii)”.

În societatea tradiţională, luna cuprinde zile când se făceau diverse practici ritualice în cinstea divinităţilor care întruchipau forţele benefice şi malefice. De la zânele vechiului sat, practicile s-au tras către biserică: astfel, în 4 iunie, ortodocşii îi sărbătoresc pe Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, o sărbătoare legată de găsirea primelor moaşte de sfinţi în ţară, iar cultul sfinţilor de la Niculiţel este strâns legat de vreme pentru că, atât în caz de secetă, cât şi în caz de inundaţii, credincioşii cer mijlocirea sfinţilor pentru ca ploaia să vină doar la vremea cuvenită. Peste o săptămână, se roagă “Sfinţilor mărunţi”, aşa cum se numeşte grupul celor patru sfinţi celebraţi pe rând în zilele de 10, 11, 12, 13 şi 14 iunie, respectiv Sfântul Mucenic Timofte, Sfântul Apostol Vartolomeu, Preacuviosul Onufrie şi Sfântul Prooroc Elisei.

Sfinţi mărunţi, dar vijelioşi

Extrem de respectaţi şi temuţi în urmă cu sute de ani, “Sfinţii mărunţi” lovesc cu grindină, vijelii şi ploi torenţiale zonele unde trăiesc oamenii care nu le dau ascultare. Sfântul Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Hristos, cel care a vestit Evanghelia în Arabia, Persia, India şi Armenia. Este momentul în care: “locuitorii satelor ziceau că vara se întoarce cu faţa la iarnă. Cu timpul, în lumea tradiţională, aceşti sfinţi au fost “convertiţi” de biserică ca protectori ai domeniilor agrare şi ai animalelor, iar Sfântul Apostol Vartolomeu a devenit o respectată sărbătoare vegetală, una a grâului”, explică etnologul hunedorean Marcel Lapteş.

Ţăranii cred că sfântul băga boabele în spicul de grâu, îl împârguieşte şi îi grăbeşte coacerea şi, de aici, au apărut o mulţime de interdicţii: “În satele din Ţinutul Pădurenilor interdicţiile se adresau în egală măsură atât bărbaţilor, dar şi femeilor. Bărbatului i se interzicea cositul, înjugarea vitelor la plug, transportul cu căruţa, prăşitul, baterea parilor în pământ, cioplitul şi ziditul, munca la pădure. Femeile aveau interdicţii casnice: la tors, cusut, ţesut şi alte activităţi în gospodărie. O excelentă povestitoare, Anişca Catrina din Ruda – Ghelari ne spunea că atunci: «…venea popa în holdă şi sfinţea semănăturile ca să nu rămână boabele seci, iară holdele de cucuruz să nu se sucească frunzele». Şi nu doar Ţara Pădurenilor ţine teamă: în satul Boiu, oamenii cred şi acuma că cei care vor lucra la câmp «or avea holdele bătute de grindină de Sfântul Vartolomeu», spune Artenie Homorodean […]. Ca şi alte practici estivale, cele prezentate la începutul lui iunie cuprind ritmurile unui timp al maturizării vieţii, sesizat şi înţeles de comunităţile din satele hunedorene ca fiind marea trecere spre anotimpul mult aşteptat la prinosul roadelor muncii ţăranului, un alt ciclu al miraculosului sat românesc”.

Protectorii grânelor

Tot la pârguirea lanurilor de orz şi grâu ajuta şi Sfântul Onofrei. Cunoscut drept “Aliseiul grâului”, Sfântul Elisei este respectat, altfel se poate supăra şi porni vânt mare, care scutură floarea de grâu, iar lanurile nu mai rodesc, mai cu seamă că el este considerat servitorul Sfântului Ilie. De Sfântul Eliseu, se lucrează până la amiază şi sărbătoarea se ţine şi de frica ielelor. O altă etapă importantă a verii, o divinitate însemnată în panteonul românesc este Sfântul Iuda “ruda Domnului” şi “patronul pământului agrar”. Calendarele populare scriu puţin despre această zi, în general, că ţăranii au voie să lucreze numai până la amiază, că se face clacă pe mâncare şi băutură şi ziua se ţine ca apărare de grindină. Etnologul Marcel Lapteş arată că, în anumite legende, Sfântul Iuda apare legat de axul pământului, apărând lumea de fenomenele meteo distructive. În judeţ, era la mare cinste în satele de câmpie.

În volumul “Anotimpuri magico-religioase”, etnologul hunedorean citează mărturia unui bătrân din satul Bacea: “Iată ce ne zicea moşul Marcu: Io am săpat în zâua de Iudă. Alt om o avut locuri de porumb răzăraş (apropiat –n.n.) cu al meu, acela n-o săpat în aia zâuă. Mai câte nişte zâle o venit o grindină cu potop de gheaţă… pe-al meu l-o fărâmat, da’ la vecinu’ o rămas neatins”. În satele de munte hunedorene, sătenii ţineau ziua ca nu cumva să vină fiarele sălbatice să le intre în gospodării sau în turme.

Magie şi credinţă

Floarea Sânzienelor devine, în unele părţi ale ţării, “armă” de apărare împotriva relelor nocturne

Însă marea sărbătoare a lunii sunt “Sânzienele”, un amestec fascinant de culturi arhaice, păgâne şi creştine, zi care stă sub semnul magiei. De Sânziene, nu se lucrează de teama bolilor şi a pagubelor în gospodărie, nu se scaldă oamenii în râuri că e pericol de înec, dar se culeg plante de leac şi se fac farmece de dragoste. Este miezul verii, ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă, o cumpănă a anului cu mare încărcătură malefică: ţăranii cred că în această zi până şi soarele merge cu sărituri şi nu drept. Momentul este magic: energiile magice intră în ierburi şi le fac bune de leac, aşa că ziua este perfectă pentru recoltarea plantelor medicinale care fac parte din străvechi tehnici de vindecare fizică, la care se adaugă descântecele şi farmecele, multe de dragoste.

La finalul lunii, în 29 iunie, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, creştinii îi sărbătoresc pe unii dintre cei mai cunoscuţi dintre sfinţi: Petru este patronul plugarilor şi stăpâneşte piatra, grindina, căldura şi ploaia. “Sânpetru de vară” decide care va fi starea finală a recoltelor, pentru că “leagă şi dezleagă căldura şi ploaia”, protejează recoltele celor credincioşi, iar celor fără respect faţă de datină le trimite potoape şi grindină ca oul, după cum se zice prin sate.

Ajunul sărbătorii “Moşii de Sânpetru” este închinat duhurilor văzduhului, care îşi fac de cap îmbolnăvind oamenii ce dorm afară, neapăraţi de usturoi. Ziua de 30 iunie este tot a Sânpetrului şi se cheamă “Pietrele lui Solomon” sau “Pietrele lui Sânpetru”, o sărbătoare care se ţine pentru pază de trăsnete în vite, oameni şi în case sau pentru ca ţăranii şi recoltele lor să fie ferite de ploi mari cu vijelii. Tot de Sânpetru se ţinea şi sărbătoarea lupilor, animale protejate de sfânt, moment în care, la vechile stâne, ciobanii sacrificau o oaie şi o lăsau în pădure pentru a îmbuna animalele. Cei ce vor linişte ţin postul de Sfântul Petru”, scrie Marcel Lapteş în “Timpul şi Sărbătorile ţăranului român”, citând un ţăran din Boşorod: “Postul de Sfântul Petru şi Pavel să ţâne în tăte satele. Popa nost face slujbe să se coacă grânele, să avem roadă bună… Ăl de nu ţâne postu’ sigur o avea necazuri de la Sfânt”.