Săptămâna trecută, la Hunedoara, a avut loc vernisajul unei expoziţii neobişnuite. Un grup de deţinuţi care îşi ispăşesc pedepsele la penitenciarele Bârcea Mare, Timişoara, dar şi minori aflaţi în Centrul de Reeducare Buziaş au realizat zeci de lucrări de artă. Pentru cel care nu ştie cine sunt autorii, “Lumină, culoare, credinţă” ar putea fi, la fel de bine, expoziţia unor artişti profesionişti.
Închişi pentru infracţiuni grave, unii dintre deţinuţi pictează cu pasiune icoane şi spun că vor continua să facă asta şi după ce vor ieşi din închisoare
Sunt zeci de obiecte de artă: icoane pe sticlă migălite îndelung, pirogravuri cu fibra lemnului arsă de uneltele mânuite cu dibăcie de mâini care altădată au ucis sau au luat ceea ce nu le aparţinea. Deţinuţii coboară din autocar şi sunt conduşi, asemenea copiilor de grădiniţă, sub pază, într-unul dintre colţurile galeriei. Privesc curioşi, pe jumătate miraţi, pe jumătate bucuroşi că, pentru câteva clipe, au ieşit de după gratii şi le este dat să vadă din nou lumea.
Lista celor prezenţi, deţinuţii-artişti, se înşiruie sec, la fel ca şi faptele lor: furt, furt, furt, omor, furt, omor. Dacă îndrepţi ochii spre pereţii galeriilor însă, poţi crede fără urmă de îndoială că te afli la vernisajul unei expoziţii aparţinând unor artişti adevăraţi. Că ei te-ar putea învăţa şi pe tine cum să pictezi icoane “pe dos”, nelăsând degetul să alunece prea mult într-o parte sau în alta, că ochiul lor de foşti infractori convertiţi la naivitate te-ar învăţa şi pe tine cum “să vezi frumos” scene biblice de detaliu pe care numai un eremit le cunoaşte, cerul albastru sau serafimi de turcoaz şi bronz auriu, înfofoliţi în câte şase perechi de aripi pufoase, desenate parcă cu praf de cretă.
Reprezentanţii Penitenciarului Bârcea Mare vorbesc pe rând, mulţumiţi că publicul e încântat să descopere că după gratii deţinuţii nu fac doar penitenţă, ci se încearcă şi “reabilitarea” sufletului lor, aşa cum ai lua o clădire în paragină şi-ai începe să-i întăreşti structura, apoi ai merge mai departe, cu tencuiala, cu spălatul ferestrelor… După aceea se discută, toată lumea vorbeşte tare, se face gălăgie… iar ceva mai încolo, pitită pe jumătate după coloanele Galeriei de Arte, stă o rudă a unuia dintre deţinuţi. Râde complice şi vorbeşte cu jumătate de gură, de parcă i-ar fi teamă să recunoască faptul că el, da, a venit aici să se bucure alături de verişorul lui şi de reuşita acestuia, care este liber şi, în plus, mică vedetă pentru o oră.
Dimineaţă, în altă viaţă
În tot acest timp, pe pereţi atârnă, cuminţi, fotografii cu fântâni arteziene şi jeturi de apă ţâşnind spre cer, porumbei cenuşii în plin zbor, precum griul zilelor dincolo de gratii, pirogravuri din lemn modelat, pârjolit în curbe tandre, care îmbracă în zulufi chipul pe jumătate plâns al Fecioarei Maria, imagini din Sfânta Scriptură, un banchet funebru antic, un Isus dăltuit şi ars, care te priveşte fix cu găurile arse care-i ţin loc de pupile, sub care găseşti inscripţia “Ecce homo”, o pictură albastră, un colţ de faleză ca un dinte imemorial, venind dintr-un trecut al amintirilor, petrecut cândva pe ţărmul mării, sub un albastru tulbure, agitat de zbor ascuţit de pescăruşi.
Deţinuţii lucrează chiar şi două zile pentru a realiza o singură icoană pe sticlă
După aia icoane pe sticlă reprezentând intrarea în Ierusalim, picturi naive cu un Isus îndurerat, binecuvântând cu degete noduroase, scena alungării din templu, Preacurata Fecioară aproape sprijinind în palme crucea, cu tot cu Mântuitorul şi trupul contorsionat al acestuia, scena Naşterii cu un Isus mic, adunat neîndemânatic, ca de mâinile unui bărbat, între scutece, scena răstignirii, în care aura lui Hristos ia locul Soarelui însuşi, Adam şi Eva, purtând între ei şarpele, preambul al dezintegrării paradiziace, dar şi nuferi galbeni, delicaţi, lucraţi din hârtie creponată şi aşezaţi în jurul unui coşuleţ plin cu iarbă de hârtie pe care “au înflorit” ouă îmbrăcate cu migală în decor de hârtie colorată. Dragoni origami coloraţi, alcătuiţi din mii de piese mici de hârtie, dar şi lebede origami de o jumătate de metru, construite cu foarte, foarte multă răbdare. Mai încolo tablouri cu flori nemaivăzute, flori mari, roşii, albe, albastre, flori verzi, urcând pe tije doar bănuite din vaze aurii, imagini abstracte, dar şi peisaje idilice cu căsuţe risipite printre cireşi înfloriţi, aşteptând răsăritul molcom al soarelui de după muntele alb şi-o altă dimineaţă sub semnul soarelui şi-al luminii.
Aşteptând trenul vieţii
Dacă ar putea să dea timpul înapoi, probabil că aproape toţi oamenii aceştia duşi după gratii pentru că au ucis, ar face lucrurile cu totul altfel. În închisoare au avut timp berechet să se gândească. Să se gândească la viaţă. Pentru că, în timp ce alţii trăiau cu adevărat, lor nu le rămăsese decât să facă faţă zilelor de aşteptare. Până la urmă te resemnezi. Îţi faci un calcul simplu şi, adunând anii pe care-i ai tu, cu anii pentru care ai fost condamnat, afli vârsta la care vei fi liber din nou. Fără îndoială nu poţi să nu te întrebi cum vei fi privit, odată întors acasă. Desigur, există programele numite parcă prea elevat “de reinserţie socio-profesională”, există oameni care vor să te ajute, oameni care cred în puterea de transformare în bine a celuilalt.
Unul dintre deţinuţii-artişti închişi pentru omor chiar s-a căsătorit după gratii, iar soţia îl aşteaptă acum să vină acasă. Reprezentanţii Penitenciarului Bârcea Mare vorbesc despre faptul că fotografiile, tablourile, pirogravurile sau obiectele decorative din săpun le oferă deţinuţilor ocazia de a se exprima şi altfel decât violent. De a-şi transforma frustrările, neîmplinirile şi suferinţa într-un obiect de artă, cum ar fi catedrala superbă lucrată în săpun, cu bolţile ei aurite şi detaliile finisate cu foarte mare grijă. Doru Aparaschivei, director adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială în Penitenciarul Bârcea Mare, explică vizitatorilor că lucrările realizate în cadrul atelierelor de educaţie artistică aparţin, printre altele, unui număr de 12 persoane private de libertate care îşi ispăşesc pedeapsa la Bârcea Mare. “Ne bucurăm că, prin lucrările expuse aici, deţinuţii au reuşit să atragă atenţia comunităţii, ceea ce este bine. Ele îi ajută să îşi exprime sentimentele şi să îşi reconstruiască personalitatea, iar acest lucru le permite, ulterior, să realizeze lucruri bune pentru ei, odată ce se reîntorc acasă. Zic eu că astfel deţinuţii îşi descoperă acele valori ascunse, pe care nu
le-au exploatat şi, pentru cine îi urmăreşte, se poate vedea că ei se bucură sincer, pentru că au reuşit să facă, în sfârşit, ceva bun şi valoros”.
Împăcarea cu Dumnezeu
După ce a comis un omor, Nicu Pleşa a fost închis mai întâi la un penitenciar de maximă siguranţă. La Gherla. Acolo a învăţat să aştepte întoarcerea acasă. Avea 24 de ani când a intrat în închisoare.
A stat zece ani după nefericitul eveniment la penitenciarul din judeţul Cluj. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Bârcea Mare. Prima oară a ieşit din penitenciar după 13 ani de detenţie. Zice că pe ultima sută de metri timpul trece şi mai greu: “Eu acum trebuie să mă gândesc ce fac când ies. Să-mi fac un plan. Să-mi pun gândurile în ordine. Să mă gândesc cum voi face. Oricum, nu prea pot să-mi dau seama… pentru că văd totul prin prisma a ceea ce am trăit eu acum 15 ani. Între timp societatea s-a schimbat, a evoluat. Mi-e puţin teamă că voi fi aşa… ca un fel de extraterestru…”, mărturiseşte clujeanul. Povesteşte cum a învăţat arta împăturirii şi arta răsucirii hârtiei: origami şi quilling. “Origami am învăţat aici, la Bârcea, de la domnul Resiga, unul dintre angajaţii de la penitenciar, care face asta din pasiune.
Am văzut o lebădă făcută de el şi atâta m-am uitat la ea, până mi-am dat seama cum vine împăturită hârtia. Ca să fac o lebădă cum sunt astea, de o jumătate de metru înălţime, lucrez trei zile, cel puţin. Mai am dragoni, nuferi… Suntem 11 în cameră, iar acum s-au obişnuit şi colegii, dar la început se mirau: «Da’ nu te-ai săturat, mai poţi?» Ce am aflat, însă, e că în afară de Dumnezeu, după gratii, ca şi-n viaţă, nu te poţi baza pe nimeni”, povesteşte Nicu Pleşa. Mai spune că anii în detenţie l-au învăţat să aibă răbdare şi să fie mai indulgent cu cei din jur. Are 11 clase, calificare de tâmplar şi speră ca după ce va fi liber să îşi găsească ceva de lucru. “În domeniul ăsta sau în altul. Nu contează. Pentru că îmi trebuie un ban. În niciun caz nu mai vreau să vin înapoi. Ce am făcut eu nu se poate şterge cu buretele. Am marcat, astfel, pe familia mea, familia victimei… Însă trecutul e trecut şi voi lua totul cum vine. Pe Dumnezeu aicea l-am găsit. Afară eram tare supărat pe El. Nu eram destul de copt la minte, zic eu. Vroiam să primesc prea multe, dar fără să dau nimic în schimb. Vroiam să îmi vină mie totul de-a gata, că eu îs’ cine îs’. Nu-i aşa în viaţă. În viaţă trebuie să munceşti mult şi să meriţi totul. Cu expoziţia asta e a patra oară când ies în comunitate. Pentru mine totul e nou… nu ştiu… trebuie să stau şi să mă gândesc bine la ceea ce s-a întâmplat astăzi…”, mai spune Nicu.
Apoi deţinuţii sunt încolonaţi rapid şi duşi din nou în Penitenciar, urmând să îşi dovedească iarăşi răbdarea şi, de ce nu, cei atinşi de aripa îngerilor să se transforme încetişor, asemenea unor omizi care devin fluturi în “închisorile” lor învălătucite şi tainice.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.