Cronica sentimentală: Acum e bun Florescu?

Ceva mai mult de un an a trecut de când Naţionala pierdea la Zenica (1-2, la 26.03. 2011) cu Bosnia-Herţegovina şi, de curând, cam aceiaşi jurnalişti şi comentatori tv care-l desfiinţau atunci pe Răzvan Lucescu, pentru că, vezi Doamne, are obsesii cu Florescu, îl lăudau şi-l vedeau fotbalist pe acelaşi Florescu! Ba chiar un ziar i-a dedicat o pagină, în care el, Florescu, îi sfătuieşte pe tinerii jucători afirmaţi recent să plece de pe acum în străinătate, să nu aştepte… să îmbătrânească, adaug eu, lângă nemuritorii, veşnicii şi irepetabilii Mitică, naşu’ Sandu şi tot clanul becalian, ori umflatul îngâmfat Iancu, mafiotul Walter, care au pus cruce Politehnicii Tmişoara şi Universităţii Cluj, doar amintiri de-acum.

Sunt jurnaliştii care, la meciul respectiv, nici nu au observat că pe teren se afla şi Alexa, tot la mijloc, dar nimeni nu l-a văzut, e foarte greu de crezut că nici nu a atins mingea, dar ei s-au dat cu capul de pereţi că Florescu a pierdut vreo şase baloane…

Faptul îmi amintea, la vremea respectivă, de o dispută similară a… tânărului cronicar care eram în tribuna vechiului stadion al Jiului Petroşani (cam pe locul actualului hotel patronat de fostul deputat, apoi puşcăriaş în America, Raj Tunaru), alături de Eftimie Ionescu, nea Măchiţă, Dumnezeu să-l odihnească.

De venerabilul ziarist de la Sportul, care-i botezase pe jiuliştii lui Petre Libardi “dansatorii frenetici”, mă lega o simpatie aparte, o îmbinare de respect şi stimă cu o doză de ştrengărie tinerească din parte-mi, pe care maestrul mi-o accepta cu condescendenţă. Uneori îl şicanam: “Nea Mache, nu mă mai supăra că nu-ţi spun cine marchează golul următor” (pe atunci Jiul marca de două-trei ori pe meci, iar… răutăciunea făcea aluzie la vederea slăbită a mai vârstnicului cronicar). Dar, la nu mai ştiu ce meci, tot lângă nea Mache, am început să nu mai am răbdare şi-mi vărsam nervii pe amicul meu Libardi, care mereu pierdea mingi ce nu ajungeu în faţă, la Peronescu sau Naidin, la Bubu Achim. “Te rog numără de câte ori intră Libardi în contact cu mingea şi abia apoi reproşează-i”, îmi strecoară discret domnul Ionescu. Până la sfârşitul meciului am numărat încă 26 de atingeri ale balonului de către preferatul meu Libardi… dintre care, doar vreo şapte nereuşite. Cam aşa trebuia judecat şi Florescu! Încă de la acel meci în care Alexa nu greşise fiindcă nu atinsese mingea, decât arar…

Jurnaliştii de la Zenica şi nici cei din televiziunile de “specialitate” nu-l aveau alături pe nea Mache, săracu’…