Meserii care mor

Ne dăm în vânt după obiecte tradiţionale, arătăm cu degetul către plasticurile chinezeşti, sprijinim meşterii populari şi încurajăm turismul rural. Declarativ, suntem minunaţi. Realitatea ne contrazice: satele se îneacă în construcţii odioase şi primarii se fac că nu văd, în timp ce autorităţile mimează interesul pentru promovarea culturii tradiţionale. Mai nou, toţi cei care lucrează produse de artizanat îl mai aşteaptă ca să-i salveze doar pe Prinţul Charles. 

Constantin Cioară nu-şi mai doreşte facilităţi de la stat, ci doar ajutor pentru “procurat” clienţi şi pe cineva căruia să-i lase moştenire meseria de dogar

Dogari, olari, ţesătoare – pe toţi statul îi încadrează la meşteri populari şi acolo sunt uitaţi. În afară de muzee şi câţiva edili, prea puţini se preocupă de valorificarea tezaurului şi uită că unele meşteşuguri se pot pierde definitiv fără o intervenţie urgenţă din partea statului. Cornel Banciu are 75 de ani şi lucrează lemnul din copilărie. Îşi aşteaptă clienţii, înconjurat de butoaie şi putini de lemn. Şi tot aşteaptă…

“Avem nevoie de oameni care să ne cumpere lucrurile acestea. Mulţi zic că nu au bani şi la cei care au, nu ajungem. Ar fi o soluţie să existe o asociaţie, ceva care să strângă tot ce facem noi şi să vândă. De cele mai multe ori nici nu reuşim să plătim impozitele cu ce vindem”, se plânge moşul, umblând la raniţă după o fărâmă de mâncare. Vine din satul Tomeşti şi, cel puţin el, se poate lăuda că şi-a învăţat fiul să lucreze lemnul aşa cum şi pe el l-au învăţat bătrânii. De fapt, “mai mult am furat, decât m-au învăţat”. Pe lângă el mai sunt “vreo doi-tri care mai lucră. Dacă nu ne-ajută nime, moare şi dogăritul ăsta”. Lucrează numai în lemn de stejar, de salcâm şi de dud: “combinat, ca să aibă culoare şi să prindă gust. Punem una-două ca să dea gălbineaţă”.

Etnologii confirmă “durerea” meşterilor ţărani: “Înainte de Revoluţie, am lucrat la un chestionar şi, în urma acestui studiu, am determinat necesităţile meşterilor. Identificau acolo tot felul de probleme. De exemplu, dogarii ne cereau să îi lase pădurarii să-şi ia lemn din pădure. Am repetat studiul, undeva prin anul 2000, şi meşterii noştri populari nu mai cereau nimic, mai aveau o singură dorinţă: să aibă piaţă de desfacere”, spune Rusalin Işfănoni, fostul director de la Muzeul Satului din Bucureşti. Un butoiaş de 3,5 litri costă vreo o sută de lei. Cum îi văd fără clienţi, nimeni sau aproape nimeni nu se înghesuie să le deprindă meşteşugul.

“L-i ciudă că mai lucrăm”

Alături de moş Cornel, şade un alt “tinerel”: Constantin Cioara are şi el 73 de ani şi tot butoaie încearcă să vândă. Este din satul Plopi, comuna Bretea Română “la număru şapte, pentru ăi de vor butoaie”. Nici el nu prea are clienţi şi asta nu-i pică bine. Nu că nu ar avea din ce trăi. Are pensie, a lucrat la mină, “da de dragu meseriei ăsteia, nu pot sta. Poate că aşe ar fi bine să fac, da mânile n-au linişte”. A deprins meşteşugul de la tatăl său, pe la 12 ani. A început cu lucruri mici, “lucru de copil” şi s-a statornicit pe butoaie de tot soiul de mărimi. “Acum toate se găsesc greu, până şi fieru pe care îl iau patronii ăştia la fier vechi. Mai iau tablă de asta de doi metri şi o tai cu foarfeca. Am ajuns să nu avem cu ce încinge lemnul. Şi io lucru mult în dud că ăsta dă gust bun ţuicii din butoi”.

Cornel Banciu nu-şi mai doreşte facilităţi de la stat, ci doar ajutor pentru “procurat” clienţi şi pe cineva căruia să-i lase moştenire meseria de dogar

Meseria de dogar e grea, nu se apucă tinerii de ea “că-şi strică mânile. Îi mai curat la firmă”. Şi cum să vină dacă nu au câştig? Moşul îşi aminteşte că odată nişte italieni i-au propus să-i ducă butoaiele dincolo, la vânzare, dar le trebuiau multe bucăţi şi el lucrează încet, că-i bătrân: “M-am lăsat, da aud că-n Europa asta, da pe partea aialaltă faţă de noi, îi cererea mare”. Şi ar dori mult să dispară de pe piaţă toate “plăsticăraiele şi sticlăraiele” şi susţin că “Ţuica nici nu-i bună din plasticuri când capătă gust, da şi la asta să pricep tăt mai puţini!” Le pare cumva că nimeni nu mai are nevoie de ei, nu este un magazin care să le ceară vreun butoiaş şi în judeţ se fac prea puţine târguri unde îşi găsesc şi ei un loc: “Nu ne ajută! Poate l-i ciudă şi că mai lucrăm”, zice Cornel Banciu şi colegul dogar îl completează: “îi păcat să se piardă obiceiul, că mai îs oameni care au nevoie de butoaie. Şi noi murim…”

Munţii meşterilor

Nici femeile de la ţară nu o duc mai bine cu îndeletnicirile tradiţionale: fetele nu mai vor să înveţe nici să coase, d-apoi să facă şipcă sau să ţese în război. În ultimul ghid al judeţului, autorul a trecut – în speranţa că poate promovează meşteşugurile tradiţionale – şi “vărăritul”, care s-ar practica în o mulţime de localităţi hunedorene. Din păcate, nu a şi verificat informaţia. La Buceş, ţăranii mai fac var, dar la Boiu, în comuna Rapoltu Mare, ultimul cuptor de var a ars acum mulţi ani, ultima oară. Pur şi simplu, invadaţi de vopsele lavabile, oamenii nu au mai avut cui vinde varul şi s-au lăsat. Cum munca este zdrobitoare, cei tineri nici nu vor să audă: trebuia căutată piatra, scoasă din munte, spartă, clădit cuptorul, era pre mult praf şi mult prea multă trudă şi transpiraţie.

În câţiva ani, în sat, nimeni nu va mai ştii cum se face varul deşi, cei care lucrează la construcţii de patrimoniu au mare nevoie de el: “Noi suntem certificaţi, am lucrat la cetăţi, la castele şi locuinţe vechi. Nu ai voie la aceste construcţii să foloseşti termopane şi vopsea lavabilă. Legea breslei, care ar trebui respectată pentru sănătatea clădirii, cere doar materiale tradiţionale. Nu am avut efectiv de unde lua var”, povesteşte arhitectul Cristian Aleman. Apusenii sunt o zonă renumită pentru prelucrarea lemnului: mai găseşti aici “ciubari”, “şindrilari”, “cercurari”, “rotari”, “scândurari”, ori, cel mai adesea vreun bătrânel care le ştie face pe toate chiar şi şindrilă. Alţii meşteresc instrumente muzicale precum fluiere sau tulnice ori lucrează pielea şi mai fac părţi din costume populare. Meştesugurile şi artizanatul s-au restrâns mult din cauza industrializării unor zone învecinate care au “furat” tinerii, dar şi din cauza apariţiei de obiecte care le-au înlocuit fără nici o reţinere pe cele vechi, tradiţionale.

Vărarii trec, piatra rămâne

Înainte, meseria de vărnicer sau de vărar era bine reprezentată în zonele de munte care ofereau materia primă necesară: piatra de var. Pietre mai sunt, vărari – mult mai puţini. Şi niciunul nu îşi vinde marfa din căruţe cu coviltir în care bunicii lor străbăteau ţara.

Vasele din lut par şi ele a fi pe cale de dispariţie, dar mai repede decât ele dispar olarii

Acum, cei mai mulţi vărari din Buceş mai lucrează doar la comandă. De sute de ani sunt vestiţi pentru varul care îl produc. Acum, soarele poate apune şi pentru vărarii de la poalele Muntelui Vulcan…

Exemple de succes

Şi totuşi care ar fi soluţia? Asta se întreabă toţi şi etnologul Rusalin Işfănoni are răspunsul: adaptabilitatea. “Vreau să vă dau exemplul femeilor care încondeiază ouă în Bucovina. Au primit comenzi multe din Statele Unite ale Americii. Numai că americanii le-au vrut făcute pe fond albastru. Şi femeile au renunţat la negru şi roşu şi le-au făcut albastre, dacă aşa au ceut clienţii. Poate asta este soluţia. Să păstrăm tradiţiile adaptându-ne la cerinţele pieţei. Poate că şi dogarii pot face butoaie din lemn, de exemplu, pe post de ghivece uriaşe de flori.

Şi poate şi autorităţile se vor decide ca în fiecare oraş vizitat de turişti să aibă măcar un loc unde se vând doar obiecte artizanale, la preţ bun pentru toţi. Şi nu ar fi deloc rău dacă meşterii populari autenci ar fi scutiţi de impozite”. Un alt exemplu de supravieţuire este ţuica. S-au schimbat şi modernizat cazanele, dar până şi orăşenii se străduie să ţină obiceiul distilării băuturii tradiţionale, chiar dacă pentru asta sunt nevoiţi să cumpere prunele gata culese. Dacă s-ar strădui să ducă tradiţia până la capăt şi să păstreze ţuica în butoi de lemn, ar fi salvaţi şi cei câţiva meşteri dogari care ne-au mai rămas.