Editorial: Când politica devine pragmatică

Atunci când politica devine pragmatică, lucrurile se simplifică. Ideologia nu mai trebuie deloc explicată şi promovată. Practic, atunci, ideologia încetează să existe. Când politica devine pragmatism curat, e suficient să ştii cum, când şi pe ce butoane să apeşi (vorba unui “clasic” în viaţă, personaj trist, de altfel).

Tot atunci când politica devine pragmatică au loc şi dezastrele, de la războaie mondiale până la discriminări de tot felul. Istoria a demonstrat-o, nu e nicidecum o teorie a vreunui umil gazetar dintr-un sătuc al lumii mari. Asta pentru că pragmaticii nu ţin cont de ideologii, de sentimente, iar când sentimentele pe care le credeam inerte se animă, lucruri surprinzătoare se întâmplă.

La alegerile locale de duminică am avut senzaţia că politica devine mult mai pragmatică decât credeam că va deveni vreodată. Parcă erau prea multe maşini în preajma secţiei de votare, prea multe personaje care-şi făceau veacul în zonă ore în şir, feţe total străine de cartierul meu. Ştiam că politica înseamnă lupta ideologiilor, dar duminică, 10 iunie 2012, mi-am adus aminte că, de fapt, politica înseamnă lupta pentru putere în cadrul unei comunităţi (mai mici sau mai mari). Tot duminică mi-am adus aminte că machiavelismul a primit o conotaţie negativă prin aplicarea principiului “scopul scuză mijloacele”, cu toate că Machiavelli a spus asta ca o formulă concentrală a constatărilor sale referitoare la obiceiurile politicienilor din urmă cu 600 de ani.

Îndreptându-mă spre secţia mea de votare (unde a trebuit să insist ca să pot vota, după ce am fost plimbat între două secţii pe motiv că iarăşi pe mine nu mă găseau pe liste, deşi soţia mea era pe listă şi… din câte ştiu, locuim la aceeaşi adresă), a fost pentru prima oară când am simţit tensiunea plutind în aer. Fiecare supraveghea pe fiecare, atât din interiorul, cât şi din afara secţiei de votare. Fiecare se abţinea din răsputeri să spună cu cine votează, de frică să nu fie agresat verbal, dacă nu cumva şi fizic, pentru opţiunea sa.

Duminică am avut impresia că se decidea însăşi existenţa oraşului în următorii patru ani. Duminică, dacă îndrăzneai să intri în vorbă cu vreun alegător, acesta îţi vorbea de parcă el ar fi fost cel care candida, el ar fi urmărit puterea în oraş şi salariul de 3.000 de lei (o retribuţie jignitoare pentru un primar căruia i se cere să fie cinstit, să reziste în faţa comisioanelor care i se oferă, de zeci de ori mai mari la fiecare contract bănos pe care l-ar semna în detrimentul bugetului local). Cel puţin în municipiul Hunedoara, aceasta a fost atmosfera, iar tensiunile negative au început să se descarce imediat după aceea, prin declaraţii rostite făţiş ori “off the record”, sau mitinguri semi-spontane la care apar şi membri ai taberei acuzaţilor.

Nu ne-am obişnuit şi probabil că nu ne vom obişnui cu primar ales din primul tur. Reţin pe retină, şi nu numai, vreo şase-şapte campanii electorale pentru alegerile locale şi ştiu că după primul tur se alegeau doi indivizi, lumea se mai agita, se mai gândea vreme de două săptămâni care ar fi mai bun, iar dintre cei doi se alegea apoi unul singur, după care lucrurile se linişteau.

Acum, în multe localităţi din judeţ, nu numai în Hunedoara, lumea care face un calcul simplu şi constată că primarul a fost votat de doar un sfert dintre alegătorii prezenţi la urne aproape că nu mai înţelege ce se întâmplă. Situaţia este tot un rezultat al pragmatismului politcii, politicii de austeritate.

Despre pragmatism sau machiavelism putem discuta şi atunci când vine vorba de dificila provocare a acumulării de capital electoral pe ultima sută de metri. Cei care-şi pun problema astfel îşi spun că vor să dea lovitura de graţie, dar, uneori, lovitura de graţie plănuită are efect de bumerang. Politicienii se coboară la gesturi atât de josnice, încât îşi dezgustă parte dintre susţinători. Dacă aţi fi asistat vreodată la vreo discuţie dintr-un sediu de campanie, oricare, mi-aţi da automat dreptate când aş spune că, în campaniile electorale, termenul de politică este sinonim cu cel de pragmatism machiavelic. “Acolo avem 200 de voturi, dincolo avem doar 40, aşa că mai încolo trebuie să vedem cu cine vorbim şi cum să recuperăm pierderea” – fraza-cheie a oricărei campanii electorale în România. Şi se întâmplă asta nu numai la alegerile locale.