La pas, prin viaţă

Traiul în ritm lent este o idee tot mai trendy în lume, în special în oraşele mari sau metropole, unde viaţa contra timp se dovedeşte a fi tot mai toxică. Conceptul este lansat de italianul Bruno Contigiani şi nu presupune deloc copierea stilului de viaţă al leneşilor sau al copiilor de bani gata. Italianul propune omului modern ca, măcar pentru anumite perioade limitate de timp, să oprească motoarele şi să savureze viaţa. 

Bruno Contigiani susţine că omul trebuie să aibă un cult al pauzelor, al lucrurilor făcute fără grabă, fără să devină însă leneş

Viaţa modernă este otrăvitoare pentru suflet şi minte: cobori din pat, sorbi cafeaua pe repede înainte, sari în maşina, autobuzul, ori metroul care te duce – tot rapid – la serviciu, unde lucrezi la cronometru, înfuleci ceva în pauza de masă şi, spre seară, eşti atât de obosit încât nici somnul nu mai e tihnit. Aşa că italianul Bruno Contigiani, iniţiatorul conceptului, sugerează oamenilor să uite pentru o zi de ritmul infernal al vieţii cotidiene şi pentru asta italianul a inventat şi o sărbătoare „Ziua Mondială a Traiului Lent”. A fost celebrată prima dată în 2008, în Italia şi apoi la New York, pentru ca, în final, mişcarea să ajungă în oraşele aglomerate al lumii. Ciudat sau nu, măgarul este animalul devenit emblemă a “mişcării de rezistenţă faţă de traiul în viteză”.

În oraşele în care ajunge, italianul taie tichete de amendă false trecătorilor grăbiţi, pentru infracţiunea de „depăşire a vitezei cu pasul” şi distribuie poruncile traiului lent tipărite pe fluturaşi. Dacă poruncile sunt pe placul vârstei a treia care a prins vremurile în care se spunea că un domn nu aleargă niciodată, ele sună dubios mai ales pentru tineri: „Trimiteţi SMS-uri fără simboluri sau abrevieri şi reveniţi la obiceiul de a începe o scrisoare cu «Dragă», sau încercaţi să vă faceţi timp pentru a nu vă gândi la nimic”. Mişcarea italianului a inspirat câteva afaceri profitabile, iar localurile bune, cu design pe măsură, s-au înghesuit să se revendice ca locuri în care se poate trăi într-un ritm acceptabil, în mijlocul nebuniei urbane. Cel mai bun loc pentru încetinirea ritmului par cafenelele, terasele sau restaurantele unde poţi scăpa o vreme de teroarea ceasului: “La restaurant nu vii să comanzi şi să ceri să ţi se aducă mâncarea în zece minute pentru că nu mai poţi de foame. Pentru asta sunt minuturile sau fast food-urile. La restaurant te aşezi la masă, savurezi conversaţia, muzica, ambientul, studiezi meniul, întrebi bucătarul, apoi te delectezi cu o băutură bună, recomandabil vin, şi apoi vine mâncarea. Nu cartofi prăjiţi, nici ceafă de porc, ci mâncăruri unde aromele se cer fiecare degustate”, explică Marco Boci, proprietarul restaurantului Trio din Deva, un om gata să-ţi recomande o farfurie perfectă de mâncare şi vinul care merge de minune cu preparatul gătit de cei trei maeştri din bucătărie.

Slow food vs. fast food

Conceptul de trai lent s-a alăturat celui mai vechi de slow food, un termen folosit pentru mâncare sănătoasă, curată, naturală şi chiar şi tradiţională. În judeţul Hunedoara, “slow food” ar putea însemna o pereche de virşli de Sălaş cu o felie de pită ţărănească şi o bucată de telemea proaspătă de oi cu ceapă şi roşii de grădină. Mişcarea slow food a apărut acum 20 de ani tot în Italia şi s-a extins rapid în multe ţări datorită preocupărilor europenilor pentru mâncarea sănătoasă, ecologică. Nu degeaba scriitoarea Elizabeth Gilbert, devenită celebră cu romanul ei „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, şi-a descris magistral experienţele culinare din Italia, ţară care a reuşit cu savoarea ei să-i vindece sufletul tulburat de viaţa din Statele Unite. La polul opus faţă de fast food-ul inventat de americani ca o soluţie pentru omul ocupat, care îşi împarte timpul între birou şi pat, adepţii noului concept găsesc vreme să celebreze mâncarea şi ritualul hranei. Unul dintre punctele tari ale mişcării este aducerea la lumină a moştenirilor gastronomice tradiţionale ale culturilor şi popoarelor. Lupta dintre cele două concepte diametral opuse a primit şi ea un nume pe măsură: „Războiul Melcului”.

Toată povestea a început în 1986, la Roma, când ziaristul Carlo Petrini a protestat inedit faţă de inaugurarea unui fast food McDonald’s în Piazza di Spagna, din Roma. Acesta împreună cu alţi italieni s-au strâns în faţa reprezentanţei Mac şi pur şi simplu au mâncat paste. În Franţa, protestele au fost mult mai agresive: un agricultor a intrat cu tractorul într-un McDonald’s din Paris. Italienii par să fi înţeles primii că industrializarea accentuată a pieţei alimentare duce la standardizarea gusturilor şi dispariţia diversităţii a mii de varietăţi de mâncare. Chiar dacă le convine americanilor, “procesul” le displace total latinilor cu bucătării tradiţionale recunoscute pentru diversitatea şi aroma bucatelor. Pentru însorita Italie şi restaurantele din peninsulă, standardizarea mâncării pe tip fast food ar fi dus la dezastru.

Activiştii “slow food” au ales ca simbol melcul, iar mişcarea a fost recunoscută oficial de către Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie şi acceptată ca partener de dialog. În Italia, activiştii slow food au obţinut derogări din partea Uniunii Europene, cu privire la unele reglementări de igienă alimentară care ar fi dus la dispariţia a mii de mici fermieri şi producători de specialităţi tradiţionale, ceea ce dovedeşte că ideile adepţilor nu sunt simple mofturi ale unor nostalgici romantici, ci au o miză serioasă, aşa că Italia a rămas ţara diversităţii culinare, cu un turism înfloritor, mii de feluri de brânzeturi, salamuri, paste şi vinuri.

Salvaţi mesele tradiţionale

Sub tăvălugul globalizării, până şi mâncarea tradiţională românească ar păli: sarmalele şi virşli gătiţi tradiţional ar putea să dispară, iar în locul lor ar rămâne produse care ar aminti de cele autohtone doar cu numele: niciodată sarmăluţele din conservă nu vor putea rivaliza cu cele gătite pe foc, în vase de lut ars. Este un scenariu care poate oricând deveni realitate din moment ce au păţit-o şi alţii: în secolul XX, peste 93% din diversitatea culinară din America de Nord a dispărut şi peste 80% din cea europeană. Statisticile UE arată că o treime din diversitatea şeptelurilor a pierit împreună cu peste 30.000 de varietăţi de legume. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea în alimentaţia de bază a omenirii se regăseau între 100 şi 120 de specii diferite folosite la gătit, către sfârşitul secolului trecut, numărul s-a redus la doar 10-12.

Impactul a devenit vizibil doar recent, deja prea târziu pentru unele specii, după ce afecţiuni precum boala vacii nebune au ridicat semne de întrebare asupra securităţii alimentare a omenirii. Animale şi alimente combătute cu ani în urmă de medici s-au dovedit benefice organismului: specialiştii demonstrează că „foie gras“ este bogat în acizi graşi nesaturaţi benefici organismului, vaca piemonteză (salvată de Slow Food) are carnea mai săracă în colesterol decât multe varietăţi de peşte, iar compuşii din vinul roşu au merite în prevenirea cancerelor. Cu niciunul dintre aceste lucruri mâncarea fast food nu se poate lăuda. Mai mult, expoziţiile Slow Food, din care prima ediţie românească a avut loc anii trecuţi la Muzeul Satului, intermediază întâlnirea producătorilor şi consumatorilor. În Italia, sute de mici fermieri italieni s-au salvat de la dispariţie în urma unor asemenea evenimente organizate de «adepţii Melcului», cum îşi spun activiştii în glumă. Revistele editate de ei au devenit ghiduri culinare apreciate şi este vorba de peste 60 de titluri în şase limbi – italiana, engleza, franceza, germana, spaniola şi japoneza.

Slow Food a pus chiar bazele unei Universităţi a Ştiinţelor Gastronomice în oraşul Bra, destinată instruirii managerilor de companii turistice şi agroindustriale, preşedinţi de consorţii sau jurnalişti, sau există cursuri pentru amatori în cadrul unui proiect cunoscut drept Universitatea Populară a Gustului.

Viaţa ca o sărbătoare

Adepţii slow-food vă sfătuiesc să salvaţi bucatele tradiţionale şi, în loc să vizionaţi un film sau să fiţi martorii unor certuri între vedete la diferite emisiuni de scandal, mai bine pregătiţi o mămăliguţă unsă cu cârnaţi şi telemea.

Punctul unu: în loc să daţi iama în marile hypermarketuri, mai bine vă faceţi cumpărăturile în satul bunicilor şi cumpăraţi de acolo produsele. Cine nu are maşină, poate achiziţiona aceste alimente de la adevăraţii producători agricoli din pieţele oraşelor, uşor de recunoscut fiindcă de pe tarabele lor lipsesc portocalele şi roşiile de import. Orice leu cheltuit aici încurajează ţăranii şi munca lor.

Punctul doi: alegeţi variantele locale: uitaţi de Panettone, lăsaţi sucurile carbogazoaze pe raft şi preparaţi cozonaci şi băuturi cu siropuri din fructe preparate ori în casă, ori de producătorii care îşi vând marfa în farmaciile naturiste. Nu preparaţi sarmalele doar cu orez, ci folosiţi păsat – costă 1,5 lei kilogramul şi gustul e mult mai “românesc”.

Punctul trei: petreceţi măcar câteva zeci de minute în bucătărie gătind – specialiştii spun că mâncarea de casă este mai sănătoasă, mai gustoasă, “procesul” vă va aminti cu siguranţă de copilărie şi, în plus, va oferi “bucătarului” împlinirea lucrului realizat cu propriile forţe. Cine nu are timp pentru reţete mai complicate, îşi poate aminti de gospodina – nelipsită din orice bloc – care are pensia de doar câteva sute de lei şi care pentru o sumă modică v-ar găti cu plăcere nişte delicioase sarmale sau câteva tăvi cu prăjituri ori plăcinte “ca la mama acasă”. Unde mai pui că bătrânica sigur are mai multă nevoie de bani decât un proprietar de cofetărie. Adepţii mişcării spun că cea mai bună reţetă de trai este viaţa în ritm lent, asezonată cu bucatele tradiţionale. Iar firii ardelenilor propunerea le-ar veni ca o mănuşă. Doar aşa viaţa ar fi o sărbătoare zi de zi.