Etnologii vestiţi ai Hunedoarei

Judeţul Hunedoara nu are doar un patrimoniu istoric de invidiat, ci şi o moştenire care se stinge rapid şi sigur. Toată zestrea satelor hunedorene dispare sub apăsarea civilizaţiei care se rostogoleşte peste noi din toată părţile lumii. Sub ochii noştri, veşnicia se destramă şi etnologii se tem că, în locul ei, proaspeţii „fermieri ai UE” nici nu îşi mai doresc să vină cu lucrurile potrivite vechiului suflet românesc. Bogat, mândru şi bine înzestrat – aşa se vede judeţul Hunedoara la o privire scurtă aruncată asupra satului şi zonelor frumos şi bine determinate. 

Rusalin Işfănoni

„Judeţul are şase zone etnofolclorice care nici nu au graniţe «bune». Satul meu natal, Dăbâca, din Ţinutul Pădurenilor, se învecinează «pe teren» cu Mesteacăn din Ţara Haţegului. Şi, cu toate acestea, există diferenţe enorme de port, de obiceiuri şi chiar de mentalitate. Nici căsătorii între tinerii din aceste două sate nu aveau loc, mergeau să se ia, în schimb, peste cinci sate, cu vreunul sau vreuna din Cerbăl. Portul este cartea de vizită a ţăranilor”, spune celebrul etnolog Rusalin Işfănoni, plecat din pădurenime pentru a conduce Muzeul Satului din Bucureşti. A ieşit la pensie, dar tot colaborează cu cei care au rămas în prestigioasa instituţie.

S-a născut în satul Dăbâca în 1944 „într-o familie de pădureni: tata era morar, tâmplar, toate meseriile le făcea, era chiar şi apicultor”. După şcoala elementară, urmează Scoala Profesională Minieră la Ghelari, la „mecanic de mină”. Lucrează doi ani în mină ca strungar şi apoi la funicularul Ghelari – Vadu Dobrii. Se înscrie apoi la seral, termină liceul şi intră ca suplinitor în învăţământ pentru doi ani. În paralel, urmează filologia la Timişoara şi apoi conduce Şcoala de la Hăşdău. Este locul unde dragostea sa pentru folclor înfloreşte în fapte: adună copiii în grupuri vocale sau formaţii de dans, reconstituie cu ei obiceiul „nunta pădurenească”. Se înscrie apoi la Facultatea de Filozofie de la Cluj Napoca, predă un an la Liceul Decebal din Deva, este numit apoi director la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare, între 1976 şi 1978, după care conduce „cultura” tot un an. Apoi ajunge primar la Topliţa. “Se dăduse un decret că primarul trebuia să aibă studii superioare şi eu eram singurul din comună”.

După ce se căsătoreşte, se mută la Bucureşti, unde va lucra la Muzeul Satului, de atunci, din 1984, deşi a ocupat tot soiul de funcţii, nu şi-a mai întors faţa de la etnologie. Până în 2010, când se retrage din activitate, este muzeograf, şef de secţie, director şi a îmbunătăţit patrimoniul Muzeului Naţional al Satului, devenit „Muzeul Ţăranului Român”, cu opt construcţii valoroase, printre care o gospodărie de dogar din Munţii Apuseni, un staul poligonal de lemn din Grădiştea de Munte şi altul circular de piatră din Şugag, care amintesc de construcţiile de pe platourile din jurul cetăţilor dacice.

Pădurenii şi cultura lor tradiţională extraordinară l-au trimis în lume şi l-au făcut cunoscut în lumea cercetătorilor folclorului: „La 14, 15 ani, când am participat cu formaţia de dansuri din Dăbâca la un concurs interregional, mi-am dat seama că pădurenii, prin port, obiceiuri, prin dansuri, au ceva deosebit şi merită mai mult interes. Poate acela a fost momentul în care m-am decis să le cunosc cultura mai bine şi s-o fac cunoscută”.

Lucrarea de doctorat şi-a botezat-o „Pădurenii Hunedoarei – o viziune etnologică” şi o susţine în 2004, după ce parcurge o bibliografie impresionantă şi sute de kilometri pe la toţi bătrânii păstrători ai obiceiurilor vechi din pădurenime: „Lucrarea cuprinde circa 40 de localităţi descrise în detaliu, de la aşezare geografică, la coordonate istorice, etnografice, la obiceiurile de peste an şi cele ale familiei”. Un volum gros, bine documentat şi ilustrat vede lumina tiparului şi apoi Rusalin Işfănoni trece la „filme”: cu „La nord de Sarmizegetusa” obţine locul I la Festivalul Internaţional în 1992 la Sibiu şi locul II al Festivalului Internaţional ECO-ETNO-FOLK cu “Moţii ciubărari”.

Romulus Vuia

“Portul pădurenesc este fantastic de frumos, dar şi foarte interesant”. Aşa i-a cunoscut şi marele etnolog Romulus Vuia pe pădureni. I-a văzut la târg şi şi-a zis: “Măi, frate, ce e cu oamenii ăştia”. Şi de atunci, timp de 50 de ani, a revenit mereu, deşi avea oferte să plece să cerceteze culturi îndepărtate în lume. “Lucrarea de stat, care s-a numit “Tara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor”, a adunat un material valoros şi bogat, dar tot ce a strâns pe partea spirituală nu a reuşit să publice. Documentele s-au pierdut, or fi pe undeva, dar nimeni nu ştie unde să le mai caute”, spune Rusalin Işfănoni despre etnologul care a deschis calea pădurenilor către sufletul lumii.

Romulus Vuia este considerat una dintre cele mai proeminente personalităţi ale muzeografiei şi etnologiei româneşti, omul de al cărui nume sunt legate atât înfiinţarea primului muzeu etnografic şi a primului muzeu în aer liber din România în 1929, cât şi definirea fenomenului etnografic. S-a născut în 1887, în Comloşu Mare din Banat şi ajunge pe meleagurile hunedorene în 1910, după ce termină Şcoala Normală Superioară din Budapesta şi devine profesor al Şcolii de comerţ din Haţeg, unde predă până în 1919. În urma unei specializări la Berlin, devine membru al Societăţii de Antropologie, Etnologie şi Preistorie din acest oraş. În 1924, obţine doctoratul în geografie cu menţiunea “summa cum laudae” la Cluj, cu teza “Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, studiu antropogeografic şi etnografic”.

În 1920, devine asistent la Institutul de Geografie din Cluj, apoi, peste doar un an, şef de lucrări şi din 1926 este profesor suplinitor şi din 1939 este titularul catedrei de etnografie şi folclor a Facultăţii de Litere şi Filosofie clujene. Romulus Vuia pune bazele primului muzeu etnografic al Ardealului, acţiune documentată de studiile, cercetările de teren, chestionarele etnografice, articolele, normele de organizare a muzeului şi achiziţiile pe care le-a realizat. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial întrerupe activitatea Muzeului Etnografic al Ardealului şi cea a Universităţii din Cluj, care se mută la Sibiu. Aici, Romulus Vuia încearcă să înfiinţeze un Parc etnografic. Şi reuşeşte: este considerat părintele Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului. Din 1955 este cercetător şi, doi ani mai târziu, este şef al Sectorului de etnografie al Academiei Române.

Între 1910 şi 1960, etnologul reuşeşte să adune o colecţie nemaipomenită de folclor, care cuprinde colinde, poveşti, descântece, pluguşoare, variante ale bradului, credinţe şi superstiţii, cântece, balade, texte despre obiceiuri agrare şi pastorale, de meteorologie populară, strigături sau jocuri de copii. După o viaţă zbuciumată, dar foarte prodigioasă, s-a stins în 1963.

Marcel Lapteş

Marcel Lapteş, poate ultimul mare etnolog hunedorean care a apucat să şi trăiască obiceiurile satului, nu doar să le citească de prin însemnări vechi

“Eu aproape că mă mândresc cu ce am făcut”, şopteşte la microfon, modest, autorul Marcel Lapteş. Se ocupă de 35 de ani de etnologie “după ce am fost fascinat de sat”. În omul acesta, îmbrăcat corect, molcom, ca tot ardeleanul, cu vorba faină, privire îngăduitoare de bunic şi tonul făcut anume pentru poveste, s-a aşezat parcă tot satul hunedorean – nu e loc pe unde el să nu fi umblat în căutarea “interlocutorilor etnofolclorici”, Marcel Lapteş iubeşte oamenii satului românesc, iar dragostea sa faţă de cultura tradiţionala se regăseşte în fiecare pagină a cărţii “Timpul şi sărbătorile ţăranului român”. În mai bine de 300 de pagini, obiceiurile populare sunt desferecate şi redate hunedoreanului modern, obişnuit să le mai urmărească doar cu prilejul marilor sărbători.

Cu o bibliografie impresionantă şi în urma unei munci de teren epuizante, Marcel Lapteş a reuşit acum să adune între coperţile tari ale cărţii momentele esenţiale ale calendarului popular în capitole distincte, precum: “Repere ale timpului hibernal”, “Timpul şi spaţiul pascal”, “Estivalul şi ritualurile sale magice”, “Sărbătorile autumnale” şi “Spre un alt timp alt ţăranului român”. “Problema este că această carte am conceput-o puţin didactic, ca să poata fi înţeleasă de mai multe categorii de oameni. Important este că, cred eu, ea va avea un impact deosebit, mai ales asupra categoriilor de tineret care nu au trăit satul decât ca o splendoare, un loc turistic. Fiind o carte de sinteză, am încercat să strâng lucrurile semnificative, pentru că s-a studiat multidisciplinar, din punct de vedere antropologic, sociologic, etnologic şi spiritual, spaţiul etnofolcloric hunedorean”, susţine Marcel Lapteş.

Autorul descrie obiceiul în curgerea lui firească, îl localizează de-a lungul judeţului şi îl personalizează prin poveştile adunate de la sutele de bătrâni cu care a vorbit pentru a-şi strânge materialul documentar.

Vizante Pop

Densuşenii sunt cunoscuţi ca una dintre cele mai de vază familii pe care Hunedoara le-a dat de-a lungul timpului. Istorici, teologi, filologi, academicieni, toţi au fost însă mari iubitori de folclor, oameni mari care au ştiut instinctiv că păstrarea obiceiurilor ne poate salva ca naţie. Vizante Pop, tatăl Densuşenilor, a fost preot paroh din 1827 în Densuş. Un călător englez, John Paget, care străbate locurile în 1835, îi face un portret: “În timp ce priveam biserica, preotul valah vine şi ne vorbeşte. El era îmbrăcat într-o cămaşă de in foarte albă, după portul obişnuit al ţăranilor, şi strâns în jurul taliei cu un chimir de piele, cu pantaloni largi de in şi cu sandale.

În afara unei distincţii personale şi a bărbii lungi şi negre care îi atârna pe piept, preotul nu se deosebea în niciun fel de cel mai umil om din turma sa”. Preotul descris de englez este un om harnic şi întreprinzător, grijind de pământurile parohiale, unde plantează pomi fructiferi şi viţă de vie, dar se ocupă şi cu cojocăritul pentru sporirea veniturilor familiei, lucru care îi permite să-şi trimită băieţii la studii în şcolile din Haţeg şi Blaj. În Biblioteca Judeţeană din Turnu Severin s-a descoperit un manuscris care conţine o culegere de poezii adunate sub titlul: “Colecţia de cântece a preabunului şi neuitatului meu părinte Bizanţiu Densuşianu din Măceu şi scrisă încă pe când se afla ca teolog în Blasiu, 1921”. Manuscrisul conţine cântece populare de dor, de jale, de instrăinare, de dragoste şi veselie.

“Multe versuri sunt clare, frumoase şi simple, autentice. Altele sunt mai greoaie “cu unele nepotriviri de rimă şi măsură (…) Prin această culegere, Vizante Pop se situează între primii culegători de folclor, activitate apreciată şi recunoscută de studiile de specialitate, fiind un deschizător de drumuri în acest domeniu”, scrie istoricul Ioachim Lazăr. Culegerea de folclor are 96 de pagini şi are o tematică variată: “Prin întreaga sa activitate, preotul Vizante Pop a constituit un exemplu demn de urmat, iar în domeniul culturii populare este un deschizător de drum. El va constitui un exemplu pentru copiii săi care vor continua, la alte dimensiuni, opera începută de tatăl lor”, notează istoricul amintit.