Poştaşul campion

Are “în spate” peste 20 de ani lucraţi ca poştaş şi ar putea spune oricând că a făcut ocolul Pământului, după ce a parcurs pe jos, numai în timpul serviciului, peste 40.000 de kilometri. Îi place ce face şi reprezintă anual judeţul Hunedoara la concursurile profesionale, fiind performerul judeţului şi unul dintre cei mai rapizi poştaşi din România.

Deşi are o meserie foarte grea, Petru Cic spune că, dacă ar avea din nou de ales, în aceleaşi împrejurări, tot geanta de poştaş ar alege-o

Avea mai puţin de 20 de ani când s-a apucat, pentru prima oară, de cărat geanta poştaşului. Mai exact a poştăriţei din Sânpetru, doamna Maria Alb, pe care o înlocuia în concedii, prin clasa a XI-a şi a XII-a.

Zilnic bătea uliţele din sat, ducând sătenilor scrisori, pensii, dar mai ales ziare. Era vremea când cotidianele centrale aveau ediţii uriaşe, iar dorinţa oamenilor de a afla nouăţi era copleşitoare. După aceea, zice că aşa au fost împrejurările: deşi terminase liceul agro-industrial, specializarea horticultură, pentru că avea ceva experienţă şi pentru că apăruse un post disponibil, s-a angajat la Poştă. Diana Alexe, şefa Oficiului Judeţean de Poştă Hunedoara, spune că, la mai bine de 20 de ani de la angajare şi la încă 20 care îl aşteaptă de acum înainte, “îi reprezintă cu cinste la nivel naţional pe cei 700 de poştaşi din judeţ”.

Salariul unui poştaş nu e mare: 1.000 de lei cu sporuri cu tot, că un debutant are chiar mai puţin, undeva la vreo 600-700 de lei. Cu toate astea, Petru Cic ar mai alege încă o dată meseria asta. Îi place, zice repede, zâmbind larg. De asta, ar lua-o oricând de la început, când a lucrat la Poşta din Cârneşti, apoi un an la Sântămărie-Orlea, după aia a ţinut o vreme de poşta din Hunedoara, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la Haţeg. De ani buni împarte haţeganilor scrisori, ziare, iar mai nou mai ales facturi în cea mai întinsă zonă din oraş pe care o are de acoperit un factor poştal: străzile Hunedoarei, Viilor şi zona Mihai Eminescu, adică preponderent zona de case a oraşului de la poalele Retezatului. Cât stăm de vorbă ca să ne spună povestea sa, haţeganii trec şi îl salută. În orăşelul de 10.000 de locuitori cam toată lumea se ştie cu toată lumea şi cine nu-l ştie pe Petru Cic, nu ştie nimic.

Poştaşul le mai uită numele, figurile, că doar el e unul singur, iar destinatarii sunt cu miile, însă asta n-are a face. Cel de-al cincilea poştaş pe ţară după iuţimea piciorului îşi vede de împărţit corespondenţa, inclusiv după program, numai ca să fie oamenii mulţumiţi: “Nu numai oamenii şi oraşul îl ştiu ca-n palmă, că am făcut, prin rotaţie, toate sectoarele. Mă salută lumea pe stradă non-stop. Doar că aici e ceva mai greu. E mai stresant decât la ţară. Plus că la oraş faci toată ziua teren. În zilele când avem de împărţit pensiile e foarte mult de lucru. Nu o dată muncim şi peste program, ca să le distribuim pe toate la timp”, explică poştaşul.

“Proorocia” maestrului Beregszaszy

Înainte de a deveni campionul poştaşilor, hunedoreanul şi-a dorit să facă sport. “Nu s-a putut. Ştiţi cum e la ţară… Nu are cine te ţine pe la şcoli, cine te întreţine…”. Cu pasiunea asta cu sportul, însă, a rămas pe viaţă. Cum să nu-l tenteze, deci, concursurile profesionale? Când s-a apucat de sporturile astea, prin 1997, zice că habar n-avea ce are de făcut. Mai făcea marş, mai alerga… Ca să înveţe cum e cu pasul “de marş”, Petru Cic “a furat” meserie de la antrenorul emerit Ştefan Beregszaszi, antrenorul campioanelor Marieta Ilcu Răileanu şi Maria Cioncan.

“Odată, la o competiţie, a fost arbitru maestrul. Şi eu, cum îl mai văzusem şi-l ştiam, l-am tot întrebat: «Cum să merg în ritm, cum să pun piciorul?…» Că e şi aici o tehnică: nu ai voie să începi să alergi şi toată talpa trebuie să atingă pământul. Maestrul mi-a tot explicat, iar în cele din urmă şi mi-a zis: «Ţine-o tot în felul ăsta, că dacă vei merge aşa, n-o să te întreacă nimeni!»”.

La ultimul concurs, Petru Cic, poştaşul de la Oficiul din Haţeg, s-a dovedit a fi cel mai rapid sportiv dintre cei peste 90 de participanţi la ediţia cu numărul 36 a etapei judeţene a “Marşului Factorilor Poştali”, care s-a desfăşurat pe Stadionul CFR Simeria. “Înscrierea la concurs e pe bază de voluntariat. Nu e nimeni obligat, doar cine vrea. Pe de altă parte, însă, au voie să participe doar poştaşii care fac teren, colegii noştri de la birou – oficianţii, cum le spunem noi – nu pot. Eu zic că ar fi frumos să fie permis să participe toată lumea, inclusiv şefii. Mai ales că, la final, se organizează întotdeauna o întâlnire şi atunci avem ocazia să ne cunoaştem şi să legăm prietenii cu colegii din tot judeţul”, povesteşte încântat Petru Cic. Şi tot el, poştaşul care a parcurs, până acum zeci de mii de kilometri, se bucură foarte tare de un lucru: competiţiile astea sportiv-profesionale sunt din ce în ce mai căutate şi au tot mai mulţi concurenţi. Premiile nu sunt cine ştie ce: o sută de lei, albume, tricouri, pixuri sau dulciuri. Uneori, atunci când sponsorii sunt mai generoşi, cei mai buni sportivi reuşesc să câştige o bicicletă. Potrivit regulilor, cine câştigă faza judeţeană, reprezintă judeţul la faza regională, iar apoi la competiţia naţională. Petru Cic a participat de zece ori la marşurile naţionale şi o dată la Balcaniadă, iar cea mai recentă competiţie pe care a câştigat-o, la Simeria, a însemnat 7 kilometri, parcurşi în 39 de minute şi 25 de secunde.

Poştaşul campion are nevoie de scuter

Dacă şi-ar dori ceva, poştaşul nostru din ţara Haţegului zice că tare bine i-ar mai prinde un scuter. De văzut, n-a văzut niciodată cum e cu poştaşii peste hotare. N-a avut noroc nici de vreun schimb de experienţă, nici pe cont propriu n-a reuşit să meargă, iar când s-a calificat pentru Balcaniada factorilor poştali a avut ghinionul ca aceasta să se desfăşoare tot în România. Dar a auzit el, de la prieteni, că în Italia, Franţa sau în Spania orice poştaş are scuterul lui, cu care rezolvă rapid toate sarcinile de serviciu. “La noi nu poate fi vorba de aşa ceva. Eu mai merg cu bicicleta, când ştiu că am distanţe mari de parcurs. Bineînţeles, şi aia este luată tot din banii mei. Acum am câştigat o altă bicicletă, la unul dintre concursurile profesionale.
E prima oară când câştig un premiu aşa de… consistent. Însă tot pe a mea o folosesc, că e un pic mai mare şi… m-am obişnuit aşa”.

Îl întrebi de evenimente deosebite sau de întâmplări amuzante, iar Petru Cic spune că de întâmplări tragice l-a păzit, până acum, Dumnezeu: nimeni nu l-a atacat, nici chiar când căra în geanta lui de poştaş zeci de mii de lei – banii pensionarilor. Oricum, Haţegul e un orăşel liniştit şi, în plus, aici el cunoaşte pe toată lumea. “Imediat îmi dau seama de oamenii care sunt străini de oraş. Probleme mari n-am avut, în schimb întâmplări hazlii au fost o mulţime. Îmi amintesc cum, odată, eram pe traseul zilnic, mergeam la serviciu în zona Cârneşti şi, pe la barajul de la Unciuc, numai ce văd o cunoştinţă în tractor, îi fac semn cu mâna, o salut şi merg mai departe. Abia după vreo doi kilometri mi-am dat seama că bietul om ajunsese cu tractorul în şanţ, aşa că m-am întors şi l-am ajutat să scoată utilajul, că doar nu era să-l las acolo!”

Fişa postului: un atlet cinstit şi respectuos

Despre această “măruntă” meserie, Petru Cic spune că ea cere anumite calităţi: onestitate, rezistenţă fizică şi mult autocontrol. “Trebuie să fii respectuos, nu poţi să te cerţi sau să le răspunzi oamenilor. Chiar dacă se iau la harţă când tu nu ai nicio vină. Cum ar fi întârzierea pensiei sau a unor facturi. Eu nu le vorbesc niciodată urât, dar e drept că uneori mă întorc seara acasă, la Sânpetru, şi n-aş vrea să îmi mai ceară nimeni nimic”, mărturiseşte Petru Cic.

Dacă ar fi să-şi dorească vreun lucru, acela ar fi, pur şi simplu, o lume mai bună. Poştaşul haţeganilor se declară sătul de minciună şi nedreptate, ba mai spune că şi la concursuri se mai întâmplă ca unii dintre participanţi să nu respecte regulile. “Când nu e maşina lângă sportivi, aceştia aleargă, nu fac maraton. Eu sunt aşa, cu gura mai mare, deci m-am ales şi cu cartonaşe de penalizare. Păi, cum să taci, de exemplu, la un concurs la care doamna care ne arbitra striga mereu: «Pas de marş! Pas de marş!» Alerga în rând cu noi şi striga aşa. Până când m-am enervat şi i-am spus: «Da’ pe ăia din faţă nu-i vedeţi cum aleargă?» Imediat mi-a arătat cartonaşul galben. Ai dreptul la două galbene, după care urmează cel roşu şi eliminarea, aşa că te potoleşti repede”, râde Petru Cic.

După ce s-a mutat la Haţeg şi n-a mai fost poştaş la el acasă, în Sânpetru, cea care i-a luat locul a fost chiar mama lui: “A lucrat zece ani în Poştă şi s-a pensionat, dar i s-a părut foarte greu. Eu i-am zis: «Mamă, nu te duce, că nu e chiar aşa de simplu», dar ea n-a vrut să mă asculte”.

Lumina vine din Retezat

Deşi bate zilnic străzile din Haţeg, Petru Cic tot nu se satură de umblătură. Acum tocmai ce a revenit din Retezat, zice – şi faţa i se luminează dintr-o dată de o lumină ascunsă, un zâmbet cald şi mare, ca o pisică tolănită la umbră, într-o după-amiază toridă de iulie.
A mers cu un prieten, şi el mare pasionat de munte, la monitorizat traseul unuia dintre cele mai dificile concursuri de maraton din ţară, “Retezat Maraton”, competiţie organizată de Asociaţia “L.I.B.R.A. Natura”.

Mai e o lună până la marele eveniment (4 august), iar ruta de 42 de kilometri, prin pădure, printre stâncării, jnepeni şi grohotiş a trebuit verificată şi balizată corespunzător. Montaniarzii vor avea de străbătut 42 de kilometri pe ruta Râuşor, Lolaia, Retezat, Bucura, Peleaga, Vârful Judele, Zănoaga, Stânişoara, cu sosire înapoi, la Râuşor. Un traseu asemănător, cu sosire la Gura Zlata, l-a făcut anul trecut – la prima ediţie a “Retezat Maraton” şi Petru Cic, în numai 6 ore.

“E un traseu dur. Foarte dur. Seara chiar şi eu, deşi am atâta experienţă profesională, am avut crampe musculare”, povesteşte Speedy Gonzales de Hunedoara. Şi cum să nu-i placă muntele hunedoreanului, când acesta – cum se trezeşte – de la el de acasă, din Sânpetru, numai ce scoate capul pe fereastră şi vede Retezatul. “Le-am zis şi celor din sat: Păi cum să nu mergem noi, măi, pe Retezat? Vin din toată ţara, vin din Germania, din Cehia, din Austria până aicea şi noi să nu mergem? Să stăm în casă?”.