Colţul cultural: Melomanul

Persoană pe care o întâlneşti în sălile de concert sau, mai nou, pe la diferite festivaluri, melomanul iubeşte muzica, în special muzica clasică, şi o înţelege, se poate citi în DEX.
Astăzi voi sta de vorbă cu iubitorii de muzică bună aş zice eu, deoarece, cu timpul, genurile muzicale care sunt gustate de fani s-au diversificat. 

Am avut de-a face cu melomani adevăraţi începând din anul 1970, pe când frecventam concertele simfonice de la Filarmonica din Arad. Cu timpul, am realizat că în sală erau adevăraţi melomani, care iubeau muzica şi o înţelegeau, sunetul abia auzit al respiraţiei sau al tensiunii interioare, generate de starea provocată de pasajele muzicale intense sau executate în pianissimo, completând explicit lumea izvorâtă din instrumentele care alcătuiau orchestra simfonică. Îmi aduc aminte că am fost impresionat de nuanţele realizate de o orchestră de cameră din Italia, care a executat, în finalul unui concerto grosso, un descrescendo de la mezzoforte până la un pianissimo abia perceput cu urechea. Parcă se auzea şi parcă nu se auzea. Lucru destul de uşor de realizat de un singur instrumentist şi deosebit de dificil de executat de o orchestră. Proba de foc pentru adevăraţii melomani era însă ştiinţa de a aplauda.

În general, în sălile de concerte din filarmonici ai de-a face cu iubitori de muzică ce ştiu când să aplaude, spre deosebire de publicul pe care îl întâlneşti în sălile de concerte aflate în oraşe unde asemenea evenimente au loc accidental. Spre exemplu, melomanii ştiu că atunci când asculţi o sonată trebuie să aplauzi doar după ce se execută partea a patra, la fel ca la o simfonie. Când asculţi un concert de vioară sau de pian aplauzi doar după partea a treia. În general, publicul aplaudă după fiecare parte, arătând că nu prea ştie ce se întâmplă pe scenă.

Un alt fel de comportament o au iubitorii de muzică de jazz, unde regulile sunt altele. Piesele de jazz sunt structurate după o formă simplă ca format, existând la început o temă (o melodie) care este preluată de toate celelalte intrumente şi dezvoltată în funcţie de imaginaţia şi de abilităţile interpretative ale fiecărui instrumentist, cât mai liber, fără constrângeri. De aici apare şi acel aer de libertate pe care îl transmite muzica de jazz, părţile solistice purtând numele de chorus în exprimarea de specialitate. Fanii de jazz ştiu că, după executarea fiecărei improvizaţii (chorus), instrumentistul este răsplătit cu aplauze.

Cum spuneam şi în articolul precedent, în şcoală nu se mai învaţă muzică, formarea unui bagaj cultural minim fiind lăsat la cheremul fiecăruia. Este adevărat că nu mai putem vorbi de cultură de masă, fiind încă marcaţi de manifestările tematice din vremea comunismului, dar nici să renunţăm la o cât de mică preocuparea spre formarea gustului pentru frumos nu este normal. Am avut ocazia să văd ce se întâmplă în Germania, unde am participat la câteva concerte ale unei orchestre simfonice de stat şi unde publicul din sală, îmbrăcat la patru ace, forma o comunitate, însufleţită de ce se întâmpla pe scenă. Copiii lor învaţă de la o vârstă fragedă să cânte la un instrument, chiar dacă nu pentru a atinge performanţa, ci pentru a cunoaşte ce înseamnă frumosul.

Să nu uităm senzaţionalele concerte lecţii, prezentate de Televiziunea Română (înainte de 1989), adevărate momente de sărbătoare, când explicaţiile lui Leonard Berstein fascinau o lume întreagă.

Am auzit nu demult că în Bucureşti a început, în colaborare cu primăriile de sector, o serie de concerte lecţii prezentate în şcoli de către muzicieni de la Filarmonica “George Enescu”. Nu cred că sunt lucruri complicate de realizat şi, revenind la personajul meu de astăzi, existenţa melomanului în sala de concert ar fi asigurată în continuare. Iată încă un domeniu în care nu mai ştim să funcţionăm normal. Probabil că şi aici se face simţită frica de a nu repeta unele lucruri de pe vremea comunismului.

Interesant însă că, în ţări dezvoltate economic şi cultural, asemenea preocupări sunt fireşti şi la îndemâna tuturor.