Copiii nevăzători sunt penalizaţi de lege dacă merg la şcoală

Asociaţiile de nevăzători din ţară, dar şi dascălii de la şcolile pentru copiii cu deficienţe de vedere semnalează un lucru îngrijorător: tot mai mulţi părinţi preferă să-şi ţină copiii acasă, pentru a nu pierde indemnizaţia de 570 de lei. Banii sunt primiţi de asistentul personal al copilului, de obicei un membru de familie, însă numai atâta timp cât copilul se află în îngrijirea asistentului. 

Prea puţini copii nevăzători din judeţ sunt lăsaţi să meargă la şcoală, pentru că, în asemenea cazuri,
mersul la şcoală înseamnă 570 de lei în minus la capitolul “venituri ale familiei”

Specialiştii în asistenţă pentru persoanele cu handicap spun că în România sunt în jur de 80.000 de nevăzători şi slab văzători, toţi membri ai Asociaţiei Nevăzătorilor din România. În statisticile de acum doi ani, însă, figurau aproape 120.000 de persoane cu deficienţe de vedere. Numărul copiilor cu astfel de probleme de sănătate, pe de altă parte, este foarte greu de stabilit, pentru că afecţiunile lor nu sunt stagnante, ci evolutive, însă se ştie cu certitudine că în şcolile speciale destinate copiilor cu deficienţe de vedere sunt în jur de 2.000 de elevi.

Lege bine intenţionată, efect pervers

Preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România (ANR), Radu Sergiu Ruba, spune că legea care reglementează situaţia copiilor cu probleme de vedere este una bine intenţionată, doar că micuţii au de pierdut din cauza unui efect “pervers”, care a fost semnalat în nenumărate rânduri de ANR. Acest efect este dat tocmai de faptul că părintele se poate angaja ca asistent personal al copilului său, în cazul în care acesta are un handicap grav.

“Totuşi, asistenţa personală nu se poate produce, evident, decât în prezenţa persoanei asistate, iar primăria locală este cea care asigură un salariu asistentului personal, până în momentul în care copilul este trimis la o şcoală de specialitate. Această situaţie a dus la reţinerea abuzivă acasă a unor copii şi netrimiterea lor la şcolile speciale pentru deficienţii de vedere, care sunt doar câteva în ţara noastră. Acum, există un proiect de modificare a Legii 448, legea pentru promovarea drepturilor şi protecţia socială a persoanelor cu dizabilităţi, astfel încât această prevedere să fie amendată, în sensul în care, dacă părintele nu-şi trimite copilul la o şcoală care să-i poată oferi condiţii educaţionale optime, atunci lui nu i se va mai încheia contract de muncă de către autoritatea locală”, explică Radu Sergiu Ruba.

Şefa Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Hunedoara (CJRAE), Mihaela Balaci, afirmă că orice copil, fie el nevăzător sau hipoacuzic, are dreptul să meargă la şcoală. Cu toate acestea, asistentul personal al copilului cu handicap grav pierde indemnizaţia în valoare de 570 de lei, pentru că în judeţul nostru nu există şcoli speciale, cum sunt şcoala de ambliopi de la Timişoara sau şcoala de nevăzători de la Craiova.

Destinul copiilor depinde de şcoala specială

“În momentul în care apar astfel de copii, ei sunt evaluaţi şi primesc un certificat de orientare şcolară. Din păcate, nu întotdeauna reuşim să-i lămurim pe părinţi, pentru că asta înseamnă că micuţul trebuie să plece de acasă şi să stea într-un internat. De aceea, nu întotdeauna părinţii sunt de acord să-i lase pe copii la o şcoală din alt judeţ. Unii au încercat, iar copiii nu s-au adaptat, sau, dimpotrivă, părinţii nu doresc din start acest lucru. Totuşi, părinţii nu au invocat niciodată, cel puţin în momentul în care se fac orientări şcolare, că nu vor să-l trimită la şcoală pentru că nu mai primesc banii. E ca şi cum noi am acuza părinţii că fac copii numai ca să trăiască din alocaţia lor. Asta, deşi ştim că sunt şi părinţi care trăiesc doar din alocaţia copiilor.

Noi le prezentăm părinţilor acestor copii toate alternativele, dar opţiunea ultimă le aparţine”, declară directoarea CJRAE Hunedoara. Sociologul Centrului, Anca Vesa, spune că, începând din luna martie a acestui an, orientările şcolare şi profesionale sunt realizate de instituţia pe care o reprezintă, prin Serviciul de evaluare şi orientare şcolară şi profesională, după ce copilul a fost încadrat într-un grad de handicap de specialiştii de la Serviciului de evaluare complexă, care funcţionează în subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara (DGASPC). Ea adaugă că şcolarizarea într-un mediu special gândit pentru copiii cu handicap are o importanţă covârşitoare, iar luarea unei decizii eronate de către părinţi, poate influenţa negativ viitorul micuţilor. Purtătorul de cuvânt al Direcţiei, Ionela Lazăr, declară că numărul copiilor cu deficienţe de vedere aflaţi în evidenţele instituţiei pe care o reprezintă este oscilant: de la 90 în 2008, acesta a scăzut la numai 71 anul acesta.

Clase cu cel mult 12 elevi

Ionela Lazăr spune că este foarte probabil ca scăderea numărului de copii cu astfel de probleme de sănătate să se fi înregistrat ca urmare a monitorizării hunedorencelor gravide şi a intervenţiilor rapide pentru corectarea eventualelor probleme de sănătate, dar şi în urma ieşirii din această categorie, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. În judeţul Hunedoara sunt, în total, aproape 2.900 de persoane cu handicap vizual, dintre care peste 60 sunt minori. Preşedintele ANR precizează că modificarea Legii 448 este foarte dificil de realizat, pentru că el trebuie să fie făcut înţeles tuturor autorităţilor locale, iar – pe de altă parte – definiţia unei şcoli care oferă standarde educaţionale optime pentru elevii nevăzători pare să fie greu de stabilit de către cei care legiferează acest domeniu.

“Pentru mine, definiţia este foarte simplă: şcoala care oferă tehnologii şi metodologii didactice specifice. Asta înseamnă acces liber şi independent al copilului la informaţia şcolară şi la educaţie. Profesorii trebuie să cunoască alfabetul Braille şi trebuie să ştie să predea la clase de 8-12 elevi, nu mai mult, iar sub aspect tehnologic asta implică alfabetul Braille, echipament audio, imagini în relief. La copilul parţial văzător e vorba de tehnică optică, pentru a mări imaginea şi scrisul”, menţionează profesorul Radu Sergiu Ruba. El adaugă că această “prostie legislativă” va fi modificată, odată cu Legea 448, în integralitatea sa, cel mai probabil anul viitor. Conform legislaţiei actuale, copiii cu astfel de probleme de sănătate primesc de la stat indemnizaţii cuprinse între 33 şi 293 de lei, la care – în cazurile grave – se adaugă salariul asistentului personal, în valoare de 570 de lei.

Au nevoie de dotări asistive

Specialiştii spun că în ţările europene există tendinţa generală de a integra elevul nevăzător în sistemul de învăţământ obişnuit, dar adaugă că acest model ar putea funcţiona la noi numai dacă acel elev ar avea la dispoziţie toate dotările necesare. Reprezentanţii ONG-urilor care activează în sprijinul persoanelor cu handicap spun că opozanţii lor susţin că elevii cu deficienţe de vedere pot să fie şcolarizaţi, fără probleme, în localitatea lor de domiciliu. Trebuie să se ţină cont, însă, de faptul că în România aproape 40 la sută din populaţie trăieşte în mediul rural, zonă unde nu este cunoscută nici metodologia specială, iar şcolile nu au niciun fel de dotări pentru această categorie de elevi.

Mai mult, deplasarea până la şcoală este, în sine, o altă problemă. În mediul urban, în schimb, lucrurile sunt mai nuanţate: aici există numeroşi copii nevăzători sau slab văzători, care învaţă în învăţământul de masă. Reprezentanţii organizaţiilor nevăzătorilor spun că vor să evite legiferarea integrării demagogice a elevilor nevăzători în şcolile de masă, pentru că, mai ales în mediul rural, copiii ar ajunge, astfel, să fie privaţi de şansa de a studia în cele mai bune condiţii.

“Resursa trebuie să urmeze copilul, acesta este un principiu de bază al dreptului internaţional. Cu alte cuvinte, îl trimit acolo unde oferta educaţională este maximală şi unde copilul are cele mai mari şanse de dezvoltare”, precizează Radu Sergiu Ruba. Experţii din ONG-uri mai spun că varinta optimă pentru aceşti copii rămân şcolile speciale, însă statul ar trebui să se implice mai mult şi să cumpere pentru micuţi tehnologie asistivă (ajutătoare), aşa cum se întâmplă – fără excepţie – în toate statele europene.