Grădinile uitate ale Hunedoarei

Înghesuiţi între blocuri şi prinşi între betoane, majoritatea orăşenilor s-au resemnat şi îşi fac plimbările pe trotuarele localităţii, sau în micile oaze de verdeaţă pe care le numesc parcuri, deşi de cele mai multe ori sunt numai câţiva metri pătraţi de gazon. Este o diferenţă uriaşă între vechile promenade ale nobililor, care îngrijeau sute de hectare de parc, şi “mişcarea” omului modern. Judeţul avea în trecut domenii celebre pentru grădinile amenajate de specialişti veniţi din marile şcoli peisagistice europene, grădini din care mare lucru nu a mai rămas. 

De timpuriu, primăvara aşterne aici o bogăţie de culori: alunul şi aninii sunt parcă la întrecere cu ghioceii, pentru ca apoi forsiţia, cea numită “ploaia de aur”, să-şi reverse crengile copleşite de flori peste alei. După câteva zile cu soare, i se alătură gutuiul japonez, cel cu florile precum obrajii îmbujoraţi, iar ciuboţica cucului, brebeneii, toporaşii şi “nu mă uita” străpung prima iarbă a anului. În luna mai, cireşii japonezi “înrozesc” până în pământ crengile aplecate sub greutatea florilor. Au dat doar tonul: castanii îşi aprind candelabrele, călinul prinde între ramuri bulgări de zăpadă, iar kerria pare a adăposti mii de păpădii. Liliacul şi apoi bujorii albi sau roşii întregesc spectacolul.

Singurul parc care s-a mai ţinut cât de cât, cel de la Simeria, nu este îngrijit aşa cum ar merita, în principal
din cauza faptului că, de 12 ani, este obiectul unui litigiu interminabil între stat şi urmaşii foştilor proprietari

Cea mai celebră “grădină” a judeţului este Parcul Dendrologic din Simeria. În prezent, disputat între stat şi fostul proprietar, parcul, numit oficial “Arboretumul Simeria”, se întinde pe o suprafaţă de aproape 70 de hectare şi adăposteşte cea mai valoroasă colecţie de plante “exotice şi indigene”. “Cel mai vechi parc dendrologic de pe faţa pământului românesc este cel de la Simeria, înfiinţat la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o pădure naturală din Lunca Mureşului, unde, treptat, au fost plantaţi tot felul de arbori europeni şi extraeuropeni. […]

Cuprinde descendenţi din cel mai vechi salcâm din ţară, aduşi din Franţa şi plantaţi aici, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aşa cum ne arată un manuscris din 1860. Se pot vedea aici şi exemplare remarcabile de ulm, atingând dimensiuni record: 120 de centimetri în diametru şi 32 de metri în înălţime. Dintre arborii americani, sunt de semnalat chiparosul californian, arţarul de Canada, catalpa mare, ienupărul de Virginia, viţa de Canada. Tot în acest parc se află şi o magnolie cu frunze uriaşe şi cu flori la fel, “cât o tipsie”. Din cele 560 de unităţi sistematice existente în parcul dendrologic sau “arboretum-ul” din Simeria, 10% sunt europene, 16% eurasiatice, 35% asiatice, 21% nord-americane, 15% de origine hibridă şi numai 3% din alte continente”, nota în 1975 celebrul istoric Constantin C. Giurescu, în “Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Un deceniu mai devreme, profesorul Alexandru Borza, cel considerat “părintele Retezatului”, scria: “Rostul parcurilor dendrologice este deosebit de important pentru ştiinţă şi pentru economia naţională, deşi marele public le consideră în primul rând ca parcuri ornamentale şi de agrement. Minunatul parc de la Simeria împlineşte de mai multe decenii întreita sa misiune, evoluând în timpul recent la rolul unei Staţiuni de cercetări forestiere de primul rang. Arborii maiestuoşi, bătrâni sunt de un efect estetic neîntrecut, împreună cu ambianţa de pădure de luncă naturală şi cu elegantele aranjamente horticulturale”.

Parcul dintre zăvoaie

Se bănuieşte că amenajarea peisagistică ar aparţine unor peisagişti cunoscuţi ai timpului, dar documentele, multe distruse, nu le păstrează numele. Susana Ocskay menţionează: “Parcul a fost creat la începutul secolului al XVIII-lea prin amenajarea zăvoaielor naturale existente în lunca Mureşului, ca pădure de agrement. A fost menţinută pădurea, practicându-se, probabil, numai extrageri de arbori şi s-au păstrat poienile, folosite ca fâneţe naturale. Primele specii exotice au fost introduse pe la mijlocul secolului XVIII”. În acea perioadă, de la izvoare şi până către centrul parcului, castani uriaşi umbreau o alee, iar salcâmii înfloreau pe terasă şi pe malurile canalului Strei.

Castelele nobiliare de la Nălaţi şi Păclişa aşteaptă renovarea, iar natura îşi face de cap în grădinile ce le înconjoară

Transmis pe linie feminină, domeniul din Simeria aparţine pe rând familiilor nobiliare Gyulay Ferenc, Kuun Geza, Fáy Béla şi Ocskay Istvan. Înfiinţat de Gyulay Ferenc, locul prinde conturul unui adevărat parc, iar, în prima jumătate a secolului al XIX-lea este construită, în stil neoclasic cu coloane toscane, reşedinţa domeniului, declarată acum monument istoric. Potrivit monografiei locului, scrisă de inginer Stelian Radu, la jumătatea secolului al XIX-lea, îngrijirea parcului este sistată şi este reluată undeva pe la 1870 de groful Kuun, care mai avea un domeniu la Mintia, unde avea amenajat un frumos parc în jurul castelului. La începutul secolului al XX-lea, proprietar devine Fáy Béla, membru corespondent al Academiei Maghiare de Ştiinţe, care aclimatizează conifere şi publică studii referitoare la munca sa.

Pentru parc însă contribuţia este imensă – Fáy Béla aduce specii noi, amenajează terenul şi îşi pune amprenta îndeosebi asupra terasei superioare. Tot el înfiinţează în poienile din parc pepiniere, unde se îngrijeau şi multiplicau unele specii rare, iar exemplarele obţinute sunt vândute altor proprietari de domenii care îngrijeau parcuri în jurul castelelor reşedinţă. Parcurile din Zam, Nălaţvad, Păclişa sau Căpâlna îi datorează mulţi arbori rari. În 1918, ofiţerul Ocskay Istvan se căsătoreşte cu moştenitoarea parcului, pe care îl preia în grijă până în 1949.

Între Magna Curia şi “casa fără acoperiş”

După momentul 23 august 1944, avioane germane bombardează parcul în retragerea lor din Transilvania, iar, la începutul primăverii, în 1949, proprietarii parcului sunt ridicaţi şi obligaţi să-şi părăsească proprietatea. “Reforma Agrară” transformă parcul în parcele de lemne de foc. Îl salvează intervenţia prim-ministrului de atunci, a lui dr. Petru Groza: “Pe domeniul Ocskay se află arboretumul cel mai bogat în valori botanice, care după 1948 a fost salvat de către Dr. Petru Groza, care avea domenii în vecinătate. Parcul are cel mai bogat şi diversificat material dendrologic din ţară”, scriu cronicile. Numele lui Dr. Petru Groza este însă legat şi de “grădina Devei”, parcul de la poalele Cetăţii. Până la mijlocul secolului al XX-lea, familia Groza locuia într-o casă cu un singur nivel, dar, în perioada 1926-1929, în locul casei vechi este ridicată o altă construcţie, prima de acest fel din ţară, după proiectul unui arhitect celebru al vremii, Horia Creangă, nepot al lui Ion Creangă.

Construită în stil cubist, reşedinţa cu etaj, “casa fără acoperiş”, a impresionat şi este declarată o capodoperă, în prezent fiind considerată monument arhitectonic de interes naţional. În 1931, dr. Petru Groza solicită şi primeşte un permis de locuit în casă. Şi tot la dorinţa sa, pe terenul din jurul casei sunt aduşi de la Parcul Dendrologic Simeria o mulţime de puieţi de diferite specii. În acest parc public sunt construite alei, o filigorie, unde cânta pe vremuri fanfara militară, sunt montate bănci şi doi grădinari sunt aduşi să se ocupe de întreţinerea parcului. Conform uzanţelor vremii, orice parc public orăşenesc conţinea în centrul lui Chioşcul orchestrei, sau Filigoria, loc de întâlnire şi popas pentru vizitatori, unii veniţi la cura Băilor Saline, alţii în drum spre baia publică, ce a existat până în anii 1970. În parc, s-au mai adăugat statuia lui Mihai Eminescu şi un loc de joacă pentru copii, iar prin anii 1970-1980 şi o minigrădină zoologică. Statuia regelui Decebal, sculptată de Moga Radu din Brad, i-o datorăm tot iniţiativei lui Petru Groza, precum şi construirea stadionului “la umbră”, lângă Dealul Cetăţii şi a serelor de flori. Ulterior, el a donat Primăriei Deva terenul din jur, unde a fost amenajat parcul. Potrivit autorului volumului “Parcuri şi Grădini din România”, arhitectul Rică Marcus, parcul cetăţii conţine, în principiu, aceleaşi specii ca şi Parcul Dendrologic Simeria, dar nu atât de numeroase.

Trecut de parc

Parcul Municipal “Cetate” din Deva este înscris în Lista monumentelor istorice din 2004, dar până aici a fost cale lungă de… secole. În secolul al XVI-lea, locul adăpostea fortificaţiile Cetăţii Deva, până în 1582, când Francisc Geszty ridică aici, la poalele Cetăţii Deva, Castelul Bethlen sau Magna Curia – Curtea Mare, în traducere. Castelul este construit drept reşedinţă de vacanţă în locul bastioanelor fortificaţiilor şi, în 1621, Gabriel Bethlen l-a reconstruit în stil renascentist, cu atât mai mult cu cât, în această perioadă, Deva a fost capitala Principatului Transilvaniei. Locul apare şi în Harta Iosefină redactată între 1769 şi 1773 – se observă aici, la baza dealului, spre sud-est, o porţiune de ziduri fortificate bastionare, ce protejează atât drumul de intrare în cetate cât şi clădirile Magnei Curia.

Tot la poalele dealului, apare Parcul Cetăţii realizat în spaţiul verde între fostele ziduri ale dispărutelor bastioane renascentiste. Parcul iniţial făcea parte, probabil, din incinta zonei verzi din jurul Magnei Curia, ulterior fiind reamenajat în spaţiu public, după 1920. Prin 1897, terenul din zonă se pregăteşte pentru construirea clădirii Tribunalului, moment în care se dărâmă edificiul porţii exterioare a castelului Magna Curia. Într-o fotografie publicată în 1913, dar anterioară demolării, apare poarta încoronată cu un fronton triunghiular, decorat cu o nişă în mijloc. Trecut în 1918 în proprietatea statului român, castelul este din 1938 amenajat ca Muzeul de Istorie al judeţului Hunedoara. Parcul Devei ar fi trebuit să intre în reamenajare în vara acestui an, dar proiectul a fost stopat din cauza îngrijorării locuitorilor şi a lipsei unor autorizaţii. În studiul de reamenajarea se precizează: “Cele 23 de partere sunt foarte dens plantate cu material vegetal foarte divers şi de regulă alcătuit din arbori amplasaţi fără o regulă compozitională, haotic. Din acest motiv există foarte multă umbră în parc, iar elementele vegetale se percep la grămadă; foarte multe specii (în special cele de arbuşti) nu rezistă în acest climat – de unde rezultă şi numărul foarte mic al acestora. […]

Parcul a fost amenajat în stil geometric. Aleile au o geometrie regulată. Lipsa de omogenitate a acestuia a condus la o utilizare şi întreţinere deficitară a acestuia şi la dorinţa de reorganizare a zonelor atât din punct de vedere al funcţiunilor cât şi a vegetaţiei”, scrie lector dr. arhitect Anca Stancioiu, specialist în amenajări peisagere. Potrivit istoricilor, Parcul Cetăţii şi grădina Castelului Corvinilor fac parte dintre grădinile istorice transilvănene neclasate drept monumente istorice.

Grădinile monument, dar ruinate

Castelele nobiliare de la Nălaţi şi Păclişa aşteaptă renovarea, iar natura îşi face de cap în grădinile ce le înconjoară

În lucrarea sa de doctorat, “Grădini Istorice în Transilvania”, unul dintre cei mai buni specialişti în arhitectură, Andreea Paraschiva Milea, enumeră la capitolul “Grădini istorice transilvănene clasate drept monumente istorice” mai multe asemenea locuri din judeţul Hunedoara: “Parcul Castelului Gyulay Ferencz” din Mintia, “Parcul castelului Nălatzi-Fay” din Nălaţvad, “Parcul Castelului Pogany” din Păclişa, “Parcul Castelului Nopcsa” din Săcel, “Parcul Castelului Kendeffy” din Sântămăria-Orlea şi “Parcul Castelului Béla Fáy” din Simeria.

Din păcate, multe dintre castele sunt o ruină, iar parcurile, odinioară extrem de bine îngrijite, sunt în paragină şi cad pradă hoţilor de lemne. Parcă nimeni nu le mai vrea puse în valoare, parcă nimeni nu îşi mai aduce aminte de ele, lucru sesizat şi de autoarea lucrării: “Un prim motiv pentru abordarea studiului grădinilor istorice transilvănene l-a constituit caracterul lor efemer: fie ele declarate drept monumente istorice, sau nu, multe sunt doar o amintire. Un al doilea motiv, la fel de prezent ca şi primul, a fost dat de măsura extrem de redusă în care istoriografia română se referă la fostele amenajări peisagere aferente fie cadrului rezidenţial, fie cadrului public, amenajări care au avut de suferit în ultimele decenii, uneori prin distrugeri intenţionate, alteori prin ignoranţă, indiferenţă sau lipsa mijloacelor de a le menţine. Astfel, lucrarea de faţă vine pe un teren relativ liber, încercând să completeze o lipsă în istoriografia subiectului”. Apărută în 1918, “Carta Grădinii Istorice” defineşte conceptul de “grădină istorică” drept “o compoziţie arhitecturală şi vegetală care, din punct de vedere al istoriei artei, prezintă un interes public, fiind considerată astfel monument”.

Extazul şi agonia minunatelor grădini

Din Grădina Castelului de la Sântâmărie Orlea au mai rămas doar arborii ornamentali, partea din spatele clădirii fiind destul de neîngrijită

Studiul menţionat are în vedere tipul grădinii rezidenţiale de agrement, care face parte dintr-o reşedinţă “în care cuplul casă-grădină formează o compoziţie unitară”. Este şi cazul grădinilor istorice hunedorene “crescute” în jurul conacelor, aparţinând familiilor nobiliare ale vremii. Cazul Parcului Dendrologic din Simeria este unul fericit, în restul cazurilor, vorbim de construcţii care au ajuns ruine, ori au adăpostit diverse instituţii de stat, deloc interesate în păstrarea amenajărilor peisagistice.

Andreea Paraschiva Milea crede că aceste locuri, utilitare iniţial, au fost incluse treptat în agrementul rezidenţial şi, ulterior, în agrementul public. Astfel aceste grădini fac parte atât din istoria culturală, dar au rost şi în istoria mentalităţilor, ele stând mărturie ale unui mod trecut de viaţă privată şi urbană, mult diferit de cel prezent: “Grădinile ocupă un loc aparte în istoria unei culturi. Ele arată că, odată realizate condiţiile de adăpostire faţă de mediul natural şi de reprezentare prin cadrul construit, omul are răgazul şi mijloacele de a reveni asupra naturii, dându-i o formă nouă, controlată. Această amprentă dovedeşte, de data aceasta, că mediul natural aparţine omului şi îi e supus, formând totodată cadrul destinderii şi plăcerii. […] Destinderea pe care grădinile de agrement o permit nefiind percepută întotdeauna drept evident necesară, iar “evadarea” putând avea loc şi într-un cadru natural neamenajat anume, prezenţa grădinii de agrement a fost privită adesea drept un lux pe care proprietarul şi-l putea permite şi deci, privită ca aparţinând nu domeniului necesarului, ci domeniului reprezentării şi plăcerii”.

Autoarea cercetează peste 100 de asemenea locuri şi identifică două momente de ascensiune în evoluţia grădinilor din Transilvania: primul moment este legat de apariţia şi dezvoltarea programului de castel sau palat nobiliar, privit mai ales ca reşedinţă alternativă aflată în afara oraşului, moment ce acoperă stilurile Renaştere şi baroc. Apariţia sa este legată de introducerea în Transilvania a primelor elemente ale Renaşterii, la sfârşitul secolului al XV-lea, pentru ca în perioada următoare acest lucru să se răsfrângă şi asupra artei horticole şi peisagere. Este momentul în care castelul nobiliar se diferenţiază clar de cetatea fortificată. Este exemplul Castelului Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă, al Castelul Bethlen din Sânmiclăuş, a Cetăţii Făgăraşului, a Castelul Bánffy din Bonţida, dar şi a Magnei Curia din Deva. Al doilea moment, manifestat cu precădere în secolul XIX, se referă la crearea primelor parcuri în oraşe. Acesta este momentul în care amenajarea grădinilor depăşeşte cadrul privat, de lux, şi devine public, încă din secolul XVIII, cum este cazul unei grădini particulare din Sibiu transformate în grădină publică. Secolul XX vine cu dezvoltarea industriei şi decăderea marilor latifundii feudale: parcurile sunt parcelate sau vândute şi, cu timpul, dispar. Odată cu Reforma Agrară din 1949, conacele şi castele sunt ori devastate, ori transformate în sedii de C.A.P.-uri, I.A.S.-uri, spitale, cămine sau şcoli.