Editorial: Căderea din iubire

„Iubeşte şi fă ce vrei!” Cu acest dicton s-a despărţit de noi unul dintre dascălii mei de la universitate, în momentul absolvirii. Era felul lui de a ne da drumul, din tinereţea cea plină de speranţe şi vise, în VIAŢĂ. Învăţătura îi aparţine Fericitului Augustin – uriaş teolog al creştinismului şi a fost cuprinsă în tratatul „Despre iubirea absolută” – fiind aproape la fel de cunoscută precum „Prima scrisoare a apostolului Pavel către Corinteni”. 

N-am înţeles, majoritatea dintre noi (cei care-am auzit vreodată dictonul), cât adevăr şi câtă bucurie poartă în sine cele câteva cuvinte, cuprinzând „tot şi toate”, fără excepţie, ca izvor al Binelui absolut. Prea adesea ne-am limitat la superficial, la pojghiţa aceea de suprafaţă, care nu face decât să ne despartă de profunzimile nebănuite ale adâncului adevărat. Unii au crezut că, îndrăgostiţi fiind, patima lor, falsa tulburare pe care o luaseră drept iubire, justifică orice gest, orice trădare, orice suferinţă produsă unui al treilea, oricare ar fi fost el. Alţii au înţeles că îndemnul face referire la iubirea universală, pe care le-o datorăm semenilor şi-au pus semnul echivalenţei între libertate şi această iubire închipuită. Astfel, au devenit toleranţi. Toleranţi mai întâi cu ceilalţi (fie ei de altă culoare, de alte orientări religioase sau chiar sexuale) şi-apoi din ce în ce mai toleranţi cu ei înşişi.

Câţi dintre noi nu ne-am spus, măcar o dată în viaţă: „Ei, şi!? Dacă nu deranjează pe nimeni, n-are decât!”. Pentru a ne acoperi (s)căderile am modificat reperele, ne-am oferit argumentele care ne conveneau şi am fugit de propria noastră conştiinţă şi de propriul suflet. Am devenit, aşadar, autorii şi martorii inconştienţi ai propriei „căderi din iubire”, prin pervertirea ei.

Apropierea fizică, „abuzată” tocmai prin supralicitarea şi mediatizarea exagerată a imaginii ei, ca unică ipostază a iubirii adevărate, s-a uzat atât de mult, încât – coroborată cu avalanşa tehnologică – a omorât, în majoritatea cazurilor, tot fiorul, toată splendoarea pe care altădată o năştea tocmai delicateţea privirii, a unei tandre atingeri a palmei, a primei şi (de ce nu?) a veşnicei, ultimei iubiri.

Am văzut oameni mutilaţi de ranchiună împotriva propriilor părinţi (care „n-au iubit” ori „n-au ştiut să trăiască”), spunându-şi că ei nu vor fi niciodată asemenea lor şi aruncându-se stupid în cele mai proaste combinaţii, am văzut oameni „ucişi” de propriul lor orgoliu, lăsând în urmă tot ce aveau mai de preţ, tot ce îndrăgeau mai mult, tot ce… până la urmă iubeau cu adevărat, pentru a intra în sfera unui delir pe care – în orbirea lor – l-au identificat ca fiind nici mai mult, nici mai puţin, decât dragostea absolută. În căutarea înfrigurată a iubirii, am văzut oameni care, cu arme şi bagaje, au lăsat totul în urmă şi au urcat în trenuri care i-au dus exact în sens opus, în locuri unde n-ar fi vrut să ajungă nici în cele mai urâte coşmaruri; i-am văzut pe cei care, aflaţi în căutarea dragostei, „şi-au testat fizic” partenerii (câteva zeci la număr!), ori s-au testat reciproc, asemenea unor simple maşini-unelte, în spiritul consumist al veacului pe care îl trăim, ca şi cum ar fi gustat dintr-o vitrină cu delicatese, pentru a stabili şi-a consemna, într-un raport „empirico-ştiinţific”, care dintre acestea le place mai mult. Şi după toate acestea, i-am văzut goi şi trişti, dezamăgiţi, nişte adulţi oarecare, resemnaţi, nişte conformişti ai unei lumi pe care altădată visau s-o schimbe din temelii şi s-o uimească până la oase, alunecând pe gheaţa vieţii fără niciun sens, minţindu-se că, de fapt, iubirea adevărată nu există. Că din ea n-a mai rămas decât un subiect pentru filmele siropoase şi pentru câteva volume citite cândva, în tinereţe, cărţi pe care – pur şi simplu – n-au mai reuşit să le uite vreodată. I-am văzut bătrâni, obosiţi de dezamăgire, dar renunţând, incapabili să înţeleagă, incapabili să găsească „cheiţa” de aur pentru învăţătura Fericitului Augustin. Bolnavi de neiubire, dar incapabili să iubească până la capăt.

Lor, mie şi ţie, cititorule, îţi spun azi, într-o zi (ne)întâmplătoare de 26 iulie: „Iubeşte şi fă ce vrei! Dacă taci, să taci din dragoste; dacă strigi să strigi din dragoste; dacă îndrepţi să îndrepţi din dragoste; dacă ierţi, să ierţi din dragoste. Să fie înlăuntrul tău rădăcina dragostei; din această rădăcină nu poate ieşi decât Binele”.