Au lăsat Bucureştiul pentru satul Râu Alb

Doi soţi din Bucureşti, încă tineri, fiind sătui de betoane, praf, agitaţie, slujbe stresante şi gălăgie, au lăsat totul baltă şi au început o viaţă cu totul nouă într-un sătuc hunedorean. De la Bucureşti le lipsesc prea puţine lucruri, deocamdată, şi spun că le pare rău că nu le-a venit ideea cu 10 ani mai devreme. Acum produc pâine ca pe vremea bunicilor, dar şi variante de pâine cu tot felul de legume şi fructe. Nu mai e mult şi vor reuşi să-şi pună afacerea pe roate: un camping în care doritorii vor putea şi ei trăi şi mânca sănătos, doar timp să aibă la dispoziţie. 

Luminiţa şi Iulian Duţu regretă că nu au decis să plece din Bucureşti mai devreme, când copiii lor erau mai mici, iar ei erau şi mai energici decât sunt

Foto: Remus Suciu

Iulian şi Luminiţa Duţu (de 42, respectiv 43 de ani), au doi copii, Maria (13 ani) şi Costin (15 ani). Toţi s-au născut, au crescut şi au trăit în Bucureşti până în urmă cu doi ani. Iulian lucrase în ultima vreme ca tehnolog de alimentaţie la un mare hotel din Bucureşti. Luminiţa era muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române. De mai multă vreme, în sufletele celor doi încolţise dorinţa de a pleca din Capitală. Mai ales Luminiţa îşi dorea să-şi poată creşte copiii într-o curte mare şi nu între betoanele din Titan, unde aveau un apartament cu două camere. “Într-o zi, Iulian m-a întrebat «Ce-ai zice dacă am vinde apartamentul şi ne-am muta undeva la ţară?». I-am cerut un pic de timp, să mă gândesc. Nu a durat prea mult şi am spus «Da, hai s-o facem». Ştiam Ţara Haţegului pentru că mai veniserăm aici în concedii, de câteva ori. Am găsit gospodăria asta de vânzare, am cumpărat, iar pe 19 septembrie 2010 am fost aici. În primele trei luni am stat într-o rulotă, care a ajuns aici odată cu noi. Casa era o ruină”, povesteşte Luminiţa.

Proprietatea familiei Duţu din Râu Alb (un sat cu drum asfaltat, aproape de şosea – DN66 – şi cu reţea de apă, situat în comuna Sălaşu de Sus, judeţul Hunedoara) a costat 20.000 de euro. Nu casa în sine a ridicat preţul, ci terenul de aproape 8.000 de metri pătraţi din spatele ei, “dotat” cu pământ fertil, câţiva vişini, doi tei care înmiresmează aerul în fiecare seară de iunie şi început de iulie, plus un râu mic şi rece care trece pe la capătul grădinii. În renovarea casei, care nici acum nu este gata, au mai băgat încă pe-atât, după care au renunţat să mai ţină socoteala.

Loc propice pentru o pasiune mai veche

“Cu copiii a fost un pic mai greu. Maria avea doar 11 ani când am venit aici, aşa că s-a adaptat mai repede. Cu Costin a fost un pic mai greu, pentru că el avea deja 13 ani. Încet, încet se vor adapta foarte bine amândoi”, adaugă Luminiţa Duţu, care recunoaşte că şi ei îi lipsesc câteva lucruri din Bucureşti: mersul la film şi la teatru. Şi-a găsit un post de profesoară de engleză, predă la nouă şcoli primare din zonă şi face naveta “când pe jos, când cu căruţa, când cu tractorul, când cu maşina vreunei colege”. Iulian, în schimb, nu are decât un “of”: faptul că de la Râu Alb la Haţeg nu este metrou. “Nu avem maşină. Nici în Bucureşti n-am avut, metroul era cel mai bun prieten al nostru. Ar trebui unul şi aici”, spune bârbatul, râzând.

Iulian Duţu nu are însă timp să se gândească prea mult la acest inconvenient. Mai toată ziua şi-o ocupă cu făcutul de pâine. De fapt, dacă-l laşi să se apuce să-ţi vorbească despre pâine, despre cum se face ea industrial şi despre cum se făcea cea tradiţională, trebuie să ai mult timp la dispoziţie. Dinainte să ajungă la Râu Alb, Iulian se apucase să facă pâine acasă. Aici însă îşi definitivează tehnica şi meniul. Are deja un cuptor, iar, în plus, când vrea să facă pâine cu ceapă, de exemplu, face doi paşi de la masa de lucru până la stratul din grădină şi îşi ia leguma dorită. În plus, face doar pâine cu maia, aşa cum făceau bunicii, pe vremuri. Drojdia pare pentru el elementul de care se fereşte cel mai mult.

“De mai multă vreme sunt pasionat de mâncarea sănătoasă. Aici am toate condiţiile să asigur familiei mele, prietenilor şi cunoscuţilor care ne vizitează, o masă sănătoasă, aşa cum ar trebui să aibă fiecare român care vrea să aibă grijă de el şi ai săi”.

Mici rateuri de începător

Din omul serios, care vorbeşte despre pâine, despre cum se face ea, tradiţional, în Franţa, Anglia, Germania sau România (câtă se mai face pe la noi), Iulian devine omul amuzant când povesteşte despre cum s-a apucat el de legumicultură fără să aibă habar: “Am luat de la Suceava, de la banca de genetică, locul în care sunt toate seminţele de plante din România, seminţe de roşii. Am pus vreo 14 feluri.

Cel mai bine s-au făcut roşiile răsărite din seminţele ce proveneau din Hunedoara. Pe lângă asta, le-am cam amestecat pe unele şi s-au corcit între ele. Altă păţanie: anul trecut, când am cules salata, am lăsat seminţele pe pământ, nu le-am luat de-acolo. Acum am pus alte legume şi, printre ele, a ieşit şi salată de la seminţele de anul trecut. Cartofii nu am avut timp să-i sap de două ori. Cu ploile astea din mai, acuma aproape că nu mai vezi unde e frunza cartofului şi unde e cea de buruiană”.

“Adoptaţi” de vecini

Pâinea cu ceapă este doar una dintre specialităţile lui Iulian Duţu

Luminiţa şi Iulian învaţă viaţa la ţară. O învaţă repede şi datorită faptului că vecinii lor, familia Cincora, aproape că i-au adoptat. “În primele zile când am venit, mai mulţi vecini din sat au venit, ne-au adus mâncare, ne-au ajutat cu tot ce-au putut. Oamenii sunt extraordinari aici. Vecinii dinsus de noi aproape că ne-au adoptat. Nu există să le cerem ajutorul cu ceva şi să ne refuze. Bineînţeles, şi noi procedăm la fel, când cineva ne cere sprijinul cu câte ceva”, spune Luminiţa. “Mama” adoptivă a familiei Duţu, Valeria Cincoara, mărturiseşte că nu i-a venit să creadă când a aflat de unde vin: “Aşa ceva mai rar. Să laşi tu Bucureştiul, om tânăr, şi să vii cu nevastă şi cu copii aici, la ţară. Eu una m-am bucurat tare mult când i-am văzut aici”.

Un proiect pentru viitorul apropiat

Dacă, la Bucureşti, Iulian Duţu îşi petrecea 75 la sută din timp în faţa calculatorului, acum pentru computer îşi mai găseşte timp doar cât să-şi mai citească mailurile importante, să-şi mai actualizeze din când în când blogul dedicat “turtiţei fermecate”, cum îi place lui să numească poetic ocupaţia lui de brutar, şi să se mai intereseze de proiectele referitoare la mâncarea tradiţională, “bio”. “Deocamdată, fac pâine doar pentru familie, prieteni şi cunoscuţi. În următorii doi, trei, patru ani, sper să avem aici un mic camping în care să vii, să-ţi pui cortul, să te relaxezi şi să mănânci sănătos. Un loc fără pretenţii, fără fiţe, doar natură şi mâncare bună”.