Editorial: Efectul vrajbei generale

Trăim zile oarecum asemănătoare celor din anii ‘30. Dacă eşti “băsist”, aproape că porţi acelaşi stigmat pe care îl purtau evreii prin 1938 – 1939. Dacă eşti uselist şi nimereşti între băsişti, ai parte de aceeaşi senzaţie. Mulţumită profesiei, de câteva ori am avut ocazia să citesc documente din perioada interbelică, păstrate la Arhivele Naţionale. Nu se refereau neapărat la ce căutam eu, dar mi-au căzut în mână şi nu mi-am putut înfrâna curiozitatea, aşa că n-am putut să trec peste ele fără să le citesc măcar în fugă. 

Nu pot să citez acum din memorie, pentru că momentul respectivelor documentări (undeva prin februarie 2008) este deja departe. Reţin însă foarte bine ura celor care întocmeau rapoartele, faţă de maghiari, evrei, ţigani, ţărănişti, liberali, comunişti, sau ce-or mai fi fost ei prin respectivele “dări de seamă”. Citind respectivele rapoarte, nimănui nu i-ar fi fost greu să-şi dea seama că situaţia de atunci seamănă, oarecum, cu cea de astăzi. Tânărul “băsist” îşi ceartă tatăl uselist, sau invers. Se ceartă aproape ireconciliabil în faţa televizorului lăsat pe unul dintre canalele TV demult compromise în ceea ce priveşte deontologia, menirea mass-media. Apropo de televiziunile de ştiri: cele mai multe încearcă, de fapt, să-ţi împlânte o pâlnie în cap, prin care, apoi, să-ţi toarne doar “lichidul” ideologic pe care-l au în dotare.

Starea de război social este la tot pasul. Românul nu mai poate merge liniştit nici la iarbă verde fără să-şi strice ziua, mai ales dacă e o duminică ce are în program un referendum: “Hai că tre’ să plecăm. Vrea baba musai să voteze!”, spune ea, “Da’ ce-o apucat-o, dragă? La vârsta ei nu ştie că mai bine nu votezi, ca să nu-ţi pară rău dup-aia?” – întreabă el, “Nu, dragă, i-o intrat ei în cap că nu-l mai suportă pe chioru’ şi zice că dacă nu-l vede plecat, moare. Hai, mă, bărbate, s-o ducem, că n-am chef să-mi zică mâine că îi e rău. Hai, că nu mai vreau de scandal în casă. Mi-or ajuns ultimele două săptămâni”. Cam aşa s-a derulat o discuţie, între doi români simpli, aflaţi cu familia la iarbă verde pe una dintre multele văi frumoase ale judeţului. Aproape şocant un asemenea moment.

Spuneam, în urmă cu doi ani, parafrazând o colegă din redacţie, că, cel puţin din punct de vedere economic, ar trebui să putem să dăm un “restart”, exact aşa cum apăsăm butonul dedicat acestei comenzi când folosim un computer. Acum îmi dau seama că restartarea sistemului economic şi social nu ar avea absolut niciun efect fără ca, mai întâi, să restartăm sistemul politic, clasa politică, felul în care se face politică.

Partidelor de acum, deşi nu o recunosc, le place dictatura, poate prea mult. Vreţi să spuneţi că PDL, PNL sau PSD nu şi-ar dori să fie în stare să guverneze singure? Ori că le place ideea cedării puterii după doar patru ani de guvernare? PDL n-a putut guverna singur, aşa că şi-a încropit o majoritate parlamentară mai fragilă decât o pânză de păianjen. PSD n-a putut veni la guvernare de unul singur, aşa că s-a aliat cu liberalii. Sunt deja luni bune de când circulă un zvon ca o certitudine: după parlamentare, USL-ul se sparge. Această construcţie politică oarecum ilogică apare în vremuri ilogice, în contextul unui duşman aparent ilogic: Traian Băsescu. Când duşmanul comun şi (considerat) ilogic dispare, cele două partide (mă rog, trei cu tot cu micul PC) se vor rupe. Poate mai repede şi mai uşor decât s-a rupt PNL de PDL prin 2006, la doar câteva luni distanţă după ce se vorbea intens de o “iminentă” fuziune. Şi asta pentru că motive de vrajbă se vor găsi zilnic, de la “istoricul personal” al unora dintre liderii celor două partide, până la interesele de gaşcă total opuse, din diferitele tabere (interese care nu ţin neapărat de apartenenţa la un partid sau altul).

Banii nu mai curg la fel cum curgeau în urmă cu cinci sau opt ani. “Vânatul” este mai rar şi mai greu de prins. Lupta se ascute într-atât de mult încât noi, cei mulţi (şi înţelepţi), trataţi însă după principiul “proşti, dar mulţi”, ne lăsăm învrăjbiţi. Nu ne mai dăm seama că, indiferent de tabăra câştigătoare, vom rămâne, până la urmă, mulţi şi proşti (a se citi “prostiţi încă o dată”).