La târg, cu meşterii moţilor

Îi recunoşti după mâini – au palmele grele de ţărani curate şi netede asemănătoare lutului pe care l-au modelat toată viaţa. Sunt bătrâni şi puţini. Ultimul târg al meşterilor populari din Ţara Zarandului de-abia a mai strâns câţiva olari şi dogari. Sufocaţi de comercianţii de nimicuri, meşteşugarii moţilor de-abia îşi mai vând vasele de lut, roţile, butoaiele sau uneltele de lemn. S-a dus vremea când produsele lor erau la mare trecere şi ei cutreierau ţara în lung şi-n lat ca să-şi vândă oalele, doniţele sau ciuberele.

Un vas de lut mai este acum cumpărat doar de gospodinele care fac diferenţa între sarmalele făcute în oala de tablă şi cea “de pământ”

Comuna Tomeşti era recunoscută odinioară pentru puhoiul de moţi care prelucrau lemnul sau lutul. Cu carele trase de boi, părinţii actualilor meşteri ajungeau până la Dunăre. “O plecat moţu în ţară,/ Cu doniţi şi cu ciubară./ Şi cu ciucuri de răşină,/ Să le deie pă făină, / Hai murgule de-adăpat, / S-ajungem la Bălgrad…”, spunea un cântec vechi. S-a ales pulberea de obiceiurile vechi ale meşterilor şi colbul aşezat pe vechile căruţe cu care străbăteau ţara stau ca tristă mărturie a unui veac care de-abia îşi mai găseşte amintirile în vorbele unor bătrâni. La cei 82 de ani ai lui, Petru Nedea este meşter vechi de Obârşa: lucrează lutul de la 15 ani şi se minunează de vremurile nebune pe care a ajuns să le mai vadă. S-ar lăsa şi el de obiceiul ăsta care îi vine tot mai greu, dar nu-l lasă viaţa: “Cată să fac oale că iaca pensie n-am, îs bolnav, îmi tremură mâinile, cam greu le fac, da-i musai. Şi baba mea e bolnavă şi vezi că trebuie la casă şi ceva bani. Eu cu obiceiul ăsta m-am trezit: bunicu o fost olar, tata la fel, cu mine să gată. Îi greu, că oamenii să aşteaptă să fie oalele ca piesa de strung, oable şi mâinile nu mă mai ascultă ca pă vremuri. Am trăit bine cu ele cât am putut lucra, că la noi nici pământul nu-i bun. Când eram tânăr, meream până în Poiana Sibiului cu căruţa cu oale de lut şi le schimbam pe bucate. Acu, am dat de greu”. Demult, în copilăria sa, satul Obârşa gemea de olari: “Erau mulţi, numa popa nu făcea vase, da şi el, cum avea cal şi căruţă, ne ajuta la cărat”.

Olarul cu nepot

Acum, în toată comuna mai sunt cinci olari, toţi bătrâni. Dintre ei, doar Mircea Borza se poate lăuda cu un nepot de 18 ani, Dacian, care a deprins meşteşugul lutului, îi place olăritul şi chiar a luat premiul II la întrecerea de pe Muntele Găina. Omul are pensie – 350 de lei! – că şi-a plătit dările pe vremea “răposatului”. A lucrat în “sistem” doar şapte luni, în 1972, la mină la Gurabarza şi i-a ajuns – s-a lăsat de minerit şi s-a întors la lutul lui. Are palme frumoase, cu piele albă şi fină, care nu-i trădează vârsta: “Îi de la lut”, mă informează bătrânul care crede că pământul său de oale a avut grijă de mâinile care l-au modelat.

Olarii din Obârşa nu au cui lăsa meşteşugul, iar tristeţea acestui fapt li se poate citi foarte uşor în privire

“De mic copil lucru, nici nu mai ştiu, de la şepte-opt ani. Atunci, tăt satu era tăt un olar. Sub Ceauşescu o început să ne meargă prost şi de atunci tot în jos ne-am dus. Oamenii s-or dus la mine, or uitat de lut, acum, minele s-or închis, dar nu bagă în samă meşteşugu’ nost”. Aduc lutul de peste deal, dintr-un loc numit “Valea lu’ Opriş”, undeva la limita cu judeţul Arad. Nea Borza îl încărca în căruţă şi-l trăgeau caii până acasă, acum şi-a vândut animalele, de mai bine de vreo zece ani, şi merge cu tractorul după lut. Acum, totul se dă pe bani. Pe vremuri, olarii se târguiau cu oamenii pentru mălai, grâu, făină ori cartofi, sau făceau schimb cu alţi meşteşugari care le dădeau haine, sau “încălţări”. Pentru o oală, sătenii dădeau obârşenilor două sau trei măsuri de cereale, obicei păstrat încă prin satele hunedorene unde cei care duc vase de email cer la schimb câteva măsuri de… nuci.

Leagănul meşteşugurilor populare

Olarii de Obârşa sunt vestiţi printre etnologi pentru ceramica tradiţională pe care o mai făuresc, iar, în târguri, “lutarii” din Obârşa pot fi recunoscuţi după oalele de culoarea pământului de Apuseni, fără culori la modă, cu forme arhaice. “Uitaţi-vă la brâul dantelat din jurul gurii oalei de sarmale, seamănă cu nişte dinţi pe marginea vasului. Mai demult, toate oalele lor aveau şi peste mijloc acest brâu. Este brâul alveolar dacic, o formă moştenită de mii de ani, cu care şi strămoşii noştri îşi decorau vasele de lut. Înainte, făceau la Obârşa şi vase mari de 50 de litri, în care se făceau la sărbători sarmalele şi ca să nu crape le încingeau cu sârmă. Făceau oale de lapte acru, de smântână – groscior, cum îi zic ei, aici, le dădeau în Banat pe făină, pe tot felul de produse. Ajungeau cu căruţele până la Moldova Nouă, la Dunăre. Căruţele aveau “iernău”, erau acoperite cu o pânză groasă prin care nu intra apa atunci când ploua”, explică Ioan Sicoe, consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură.

Singura concesie făcută modernităţii sunt vasele de flori, pe care bătrânii olari le vând ca pâinea caldă când, rar, mai ajung prin târgurile marilor oraşe. Ceramica de Obârşa era vestită pentru utilitatea ei şi obârşenii se laudă cu faptul că în satul lor s-a “inventat” oala de fiert sarmale. Chiar şi olarii de Corund au preluat modelul vasului din Obârşa. Cu toate astea, nimeni nu s-a străduit să-i încurajeze, să le pună la dispoziţie locuri unde ar putea să-şi vândă marfa: “Nu-i interes din partea şefilor ţării pentru noi. Pământul României se pustieşte, rămâne nelucrat şi noi nu găsim un loc să ne expunem produsele”, se plânge Dorel Banciu, fiul unui dogar din Dobroţ, satul vecin Obârşei. Spusele le sunt întârite de primarul Tiberiu Tămaş: “Ei ar trebui să beneficieze de Legea Moţilor, când merg în pieţe sau la târguri nu ar trebui să li se perceapă taxe, dar prea puţini respectă legea. Meşterii sunt afectaţi de produsele noi apărute pe piaţă. Înainte erau 50, acum mai sunt cinci olari şi doi dogari. Şi tot suntem leagănul meşteşugurilor populare”.

Sufocaţi de plastic

Un meşter care se încăpăţânează să lupte cu “modernismele” de plastic ale vremurilor noastre

Îşi scot banii? Nici nu prea ştiu. Sigur este însă că nu s-a îmbogăţit niciunul dintre olari: drept e că au gospodării îngrijite, dar acum, la târgul care are loc an de an în vârful dealului ce străjuieşte satul, într-un loc poreclit ciudat “La lacuri”, bătrânii meşteri şi-au rugat copiii să le ducă marfa sus şi şed pe scăunele mici de lemn în soare, ori la umbra vreunei umbrele de ploaie, în timp ce comercianţii, care practic îi înconjoară, au venit la Obârşa cu corturi mari, unde şi-au agăţat marfa de plastic şi stau liniştiţi la umbreluţe care mai de care mai colorate. Se vând mii de prostii, toate “made in China”, cu sclipici şi pungi lucitoare, se dă turtă cumpărată en-gros şi se cumpără mult porumb fiert în România, dar adus din Ungaria. Moşii privesc cu sufletul greu la marfa vecinilor – din miile de produse, de-abia găseşti vreo două-trei care ţi-ar folosi cu adevărat, dar românii cumpără bine kitsch-urile. Ei vând doar lucruri de folos – oale mari de sarmale cu 20-25 de lei bucata, străchini, ulcioare, blide, cănuţe, ceşti mari de apă… rar, se ivesc cumpărători. Bătrânii dau vina pe criză când, de fapt, de vină este năravul omului de secol XXl, obişnuit să se înconjoare de plasticuri, uitând de obiectele lucrate frumos de mână, din materiale naturale. Pentru o oală de sarmale, un bătrân de Obârşa lucrează ore întregi: vreo juma de ceas să dea formă vasului, alt ceas să pună bine toartele, apoi arderea în cuptor şi “finisarea”. Totul pentru 20 de lei. “Şi barem de s-ar lua…”, oftează bătrânul Nedea.

Vremuri şi… vremuri

Pe vremuri, când era plin de ei satul, munca le era preţuită, acum de-abia se descurcă cu ce vând. Sătean din Dobroţ, Voicu Negriu s-a gândit că poate cumva se vor schimba în bine timpurile şi oamenii se vor întoarce spre produsele lucrate de mână, din materiale naturale. A lucrat la mină, la Gurasada şi, când s-a închis exploatarea aurului, a rămas în şomaj, apoi la pensie: “Primesc puţin şi oricum toată viaţa am fost învăţat că tră să lucru. M-am apucat să scobesc linguri de lemn. Le fac din plop, că lingurile din salcă să-ncârdă şi celor care îmi aduc lemnul le meşteresc câteva modele. Cele mari sunt 20 de lei, cele mici doi lei, da la alea mici lucru mai mult. Într-o zi, tot fac vreo trei”. Nu se prea merită, dar: “Un leu îi scump în lumea noastră”. Lângă el, în târg, şi-a înşirat butoaiele dogarul Cornel Banciu. Lumea vine, le priveşte, dar puţini cumpără. Un butoiaş de trei litri costă 120 de lei, altul de 15 este 200 de lei. “Prin zonă mai sunt vreo cinci meşteri de lucră lemnul, dar aşa, ocazional. Când eram tânăr erau vreo 20. Se duc obiceiurile.”

Ultimele ceasuri

Pe vremuri, oalele de Obârşa se vindeau până şi pe malul Dunării, însă acum îşi aşteaptă degeaba muşteriii chiar şi la târgul de lângă satul de origine

Iar teama asta, nu-i doar a olarilor sau dogarilor. Cei care vor să mai cumpere lucruri autentice trebuie să ajungă în satul lor, în inima munţilor Apuseni, pe drumuri nesemnalizate, nu tocmai bune. Ei sunt prea bătrâni ca să mai plece departe la târguri. Lumea care îi ştie îi caută şi se miră de puhoiul de comercianţi care sufocă parcă meşteşugarii. Livia Pop vine din alt judeţ la târg şi e uimită de mulţimea kitsch-urilor: “Am venit aici pentru prima dată, îmi pare rău că sunt atât de puţini şi cred că se vor pierde aceste meşteşuguri. Pe olarii de aici i-am văzut la Muntele Găina, unde au fost premiaţi şi mă gândeam că voi găsi mai mulţi dacă ajung la Tomeşti. Sunt cam dezamăgită. E mult prea mult kitsch!”.

Amestecată printre tarabele cu jucărele şi baloane roz, Voichiţa Coroi vine din Hălmagiu cu furci, greble, roţi de car sau bastoane, toate de lemn încheiat cu fier: “Le face soţul meu şi le dăm prin piaţă la Brad, ori în târguri. Lucrăm doar din frasin şi salcâm”. O greblă de lemn este 15 lei, o furcă – 20 de lei. Sunt mai scumpe pentru că se lucrează greu: “Lemnul se taie în foastăne, un fel de grinzi mai mici, se fierbe în apă mai bine de o oră, se usucă şi apoi i se dă forma, după cum o faci cu doi sau trei colţi. Când e gata, se pune la fum aproape o zi ca să capete culoare şi să fie lemnul tare, să nu se rupă uşor. Le mai cumpără oamenii, dar nu pentru muncă, pentru că asta acum se face mai mult mecanizat”. În afară de produsele meşterite acasă, femeia a mai adus la târg clopoţei şi talăngi, făcute de singurul meşter de asemenea obiecte rămas în Abrud, şi curele de piele, făcute de un tăbăcar din Buteni, Arad. Pentru cine a avut ochi să vadă şi suflet să înţeleagă, ultima ediţie a “Târgului meşterilor populari din Ţara Zarandului” este încă un semn că o lume veche se stinge şi nimeni nu încearcă să dea o mână de ajutor satului să păstreze valorile care fac parte din identitatea neamului. Vorba cântecului: “Munţii noştri-de-aur îs plini,/ Noi cerşim pă la străini”.