Sportul bate criza

Într-o Românie contorsionată şi bulversată de luptele politice, în care preşedintele „suspendat” vine în fiecare zi cu câte o ameninţare, singurul lucru benefic rămâne sportul. Olimpicii români prezenţi la Londra reuşesc, prin eforturi supraomeneşti, să facă să se vorbească de bine în lume de ţara noastră. Tot timpul sportul a fost port-drapelul României peste hotare, dar, din păcate, politicul şi-a adus aminte de sportivi doar atunci când a avut inteteres. Iar acest lucru se petrece, tot din păcate, din patru în patru ani, atunci când mapamondul găzduieşte cea mai grandioasă şi importantă manifestare sportivă, Olimpiada. 

În rest, politicienii au amnezie, uitând că pentru a face performanţă la nivel înalt este nevoie de un sprijin financiar puternic. Este nevoie de săli de sport, de bazine de înot, de stadioane. Este nevoie de dotarea lor cu tot echipamentul necesar desfăşurării pregătirilor. Este nevoie de o medicină sportivă dotată cu aparatură la cele mai înalte standarde. Este nevoie de tehnicieni bine remuneraţi, care să nu mai plece afară pentru a obţine pentru alţii rezultate. Şi, nu în ultimul rând, este nevoie de mult mai multă consideraţie pentru aceşti sportivi, care îşi sacrifică de cele mai multe ori copliăria şi adolescenţa pentru a obţine rezultatele cu care se mândreşte o naţiune întreagă. Participarea la Jocurile Olimpice este visul oricărui sportiv. A ajunge acolo este deja o mare performanţă. Iar dacă reuşeşti să şi urci pe podium este deja încununarea miilor şi miilor de ore de antrenament, a eforturilor supraomeneşti făcute de-a lungul unui ciclu olimpic, a tuturor privaţiunilor la care eşti supus. Răsplata pecuniară pe care o primesc medaliaţii noştri mi se pare nesemnificativă în raport cu munca pe care ei şi antrenorii lor o depun pentru a face ca drapelul României să fie înălţat pe catarg. Şi când te gândeşti că „băieţii deştepţi” dau „tunuri” de milioane şi milioane de euro fără să depună nici cel mai mic efort fizic. Bani care ar trebui să se regăsească în sănătate, învăţământ, sport…

Revenind la Jocurile Olimpice de la Londra, chiar dacă la ora la care scriu acest material (luni) mai este o săptămână plină de competiţii, trebuie să spun că rezultatele „tricolorilor” noştri sunt peste aşteptări, luate per total. Analiştii anticipau că, după Atena, unde am cucerit 19 medalii (8 aur, 5 argint, 6 bronz) şi Beijing de unde ne-am întors cu un total de 8 medalii (4 aur, 1 argint, 3 bronz), Londra ne va aduce mult mai puţin în condiţiile crizei actuale.

Avem deja acelaşi număr de medalii ca în 2008 la Beijing, iar panoplia se poate îmbogăţi în următoarele zile cu încă 2-3 medalii, unele dintre ele, sper eu, chiar din cel mai preţios metal.
Vedeta delegaţiei noastre este, fără îndoială, gimnasta Raluca Sandra Izbaşa, care a avut o revenire senzaţională după groaznicul accident suferit pe 17 septembrie 2009, când, la un antrenament, şi-a rupt tendonul lui Achile de la piciorul drept. În acele condiţii, şi la cei 19 ani pe care îi avea, puţini erau cei care se gândeau că Sandra va mai reveni cândva în gimnastica artistică. Nici chiar ea nu mai credea la acel moment. Totuşi, Izbaşa a reuşit să treacă peste acest accident, a reluat pregătirile, iar în 2011, la Campionatele Europene de la Berlin, a cucerit aurul la sol şi sărituri. Evoluţia ei s-a păstrat la cote înalte şi în acest an, când la C.E. de la Bruxelles a revenit cu echipa pe primul loc, reuşind să “recidiveze” şi la sărituri.

Am cunoscut-o pe Sandra Izbaşa în urmă cu opt ani, când era încă junioară şi participase la C.E. de la Amsterdam, unde am fost şi eu prezent în calitate de gazetar. De atunci am fost convins că va fi un mare câştig pentru lotul olimpic, fapt confirmat la J.O. de la Beijing, când a devenit campioană olimpică la sol, iar cu echipa s-a clasat pe locul al treilea. Duminică, la Londra, Sandra şi-a dovedit din nou clasa, reuşind să devină pentru a doua oară campioană olimpică, la două olimpiade diferite, aşa cum o mai făcuseră de-a lungul timpului doar Nadia Comăneci şi Simona Amânar. În finala de la sărituri, românca era cotată cu şanse la o medalie, principala favorită fiind însă americanca Maroney. Gimnasta din SUA a intrat în concurs penultima şi a avut o primă săritură foarte bună. A venit însă şi a doua, una cu un grad de dificultate mai scăzut. Surprinzător, Maroney a clacat şi a căzut în fund. Cu toate acestea, media celor două note o clasa pe primul loc, înaintea rusoaicei Paseka. Concursul urma să fie încheiat la acest aparat, de fata noastră de 22 de ani, Sandra Izbaşa, care de-a lungul concursului nu şi-a urmărit nicio secundă adversarele. Şi bine a făcut. Sandra s-a concentrat la maximum, a încercat să îşi facă săriturile cât mai curat şi, spre satisfacţia ei şi a milioanelor de români de acasă şi de pretutindeni, a reuşit să dea marea lovitură. A primit 15,383 pentru prima execuţie şi 15,000 pentru a doua. Cu un total de 15,191 a devenit noua campioană olimpică la sărituri, făcând să răsune pentru a doua oară la Londra imnul României, după aurul cucerit de Alin Moldovan la tir.

Bravo, Sandra, bravo tuturor sportivilor şi antrenorilor români prezenţi la Londra! Sper că nu ne vom opri aici, şi în numărul viitor vom scrie şi despre ceilalţi medaliaţi. Merită cu prisosinţă respectul nostru.