Editorial: De pe gazonul olimpic, în butoiul lui Diogene

Tăvălugul “consum, deci exist”, care ne-a cuprins şi pe noi de ceva vreme încoace, pare să ne fi compromis, complet şi definitiv. Cu un ochi la gazonul – olimpic sau nu – al vecinului, întotdeauna mai verde şi mai bogat, am pornit cu toţii într-o cursă acerbă după bani şi bunurile pe care aceştia pot să ni le procure, uitând că (la una, cel puţin două generaţii în urmă) mulţi dintre părinţii sau bunicii noştri se mulţumeau cu o singură haină de schimb din rândul celor bune, “de duminică”. Mai mult, este foarte probabil ca văduviţi de “ţoale” de fiţe, tabletă la zece şi maşină personală la 18 ani, doar copiii de altădată să fi fost – de fapt – cu adevărat fericiţi. Obligaţi să alergăm între producţie şi consum, cei doi mari titani şi stăpâni ai zilelor noastre s-ar putea să fi pierdut, fără să ne dăm seama, aproape toate reperele. 

Pâine şi circ. Iar odată primită pâinea, industria divertismentului s-a grăbit să ne ofere circul necesar pentru a ne satisface (chiar dacă doar aparent) nevoia de libertate şi împlinire. În urmă cu numai câteva zile s-a încheiat spectacolul grandios, adus de Olimpiada de la Londra. Fără a contesta nu beneficiile, ci necesitatea vitală de mişcare, nu pot să nu constat un revers al medaliei în ceea ce priveşte performanţa şi transformarea atingerii ei în scop în sine. Cu toţii am urmărit, fie şi numai pentru câteva minute, măcar una dintre probele de concurs, dar şi finalul apoteotic al competiţiei, care a reunit sportivi de elită, dar şi artişti de pe toate meridianele. Desigur, sumele cheltuite pentru un asemenea show, ating nivelul miliardelor, bani cu care s-ar fi putut rezolva cel puţin o parte dintre problemele de maximă urgenţă ale semenilor noştri în agonie.

În acelaşi timp, sportivii şi-au sacrificat ani din viaţă, pentru a face faţă standardelor concursului gigant, care a încetat demult să se mai rezume doar la sport, devenind o uriaşă afacere şi o piaţă de desfacere în sine. Cifrele vorbesc ele singure: Jocurile Olimpice de la Atena din 2004 au costat cu 60% mai mult decât estimările iniţiale, în timp ce costurile organizării Olimpiadei din 2012 au fost estimate peste 11 miliarde de euro, dublu faţă de estimările din 2005, când Londra a aplicat pentru organizarea competiţiei mondiale. Aceasta este, de altfel, cea mai mare depăşire a bugetului estimat iniţial pentru organizarea unei Olimpiade din 1996 până în prezent.

Pe acelaşi principiu al banului, circului şi spectacolului, al imaginii şi aparenţei (care, de la formele fără fond ale pieţelor – ce ne-au adus Occidentul mult visat: spre exemplu, apetisantele mere fără gust din reclamele la pastă de dinţi, la care priveam odinioară cu jind) am ajuns pe nesimţite la formele fără fond ale vieţilor noastre. Liberi să alegem orice religie, orice idei, să optăm după preferinţă în ceea ce priveşte culoarea părului, a ochilor, orientarea sexuală, ba chiar sexul, am ajuns – în fapt – să ducem o viaţă mimată, un surogat, un simulacru al trăirilor autentice.

Puţini sunt cei care reuşesc să rămână ei înşişi, să trăiască simplu şi adevărat, în malaxorul globalizării şi-al consumismului. Pentru a supravieţui pe posturi, pe funcţii, în ierarhia socială a noului sistem consumist mondial conformismul, compromisul, ba chiar cruzimea au devenit calităţile necesare. În paralel cu lumea “spectacolelor-olimpiadă”, cu zeci de mii de spectatori veniţi de pe diverse meridiane, terorismul de toate soiurile – de la grupările islamice şi până la ştirile “apocaliptice” care ne vestesc aproape zilnic iminentul sfârşit – ne-au făcut vulnerabili şi uşor de manipulat. Astfel, aparenţa frumos ambalată de “merchandiseri” şi spectacolele gigant nu au făcut altceva decât să ne deturneze atenţia dinspre tot ce este profund şi adevărat în vieţile noastre, înspre iluzia unei false împliniri.

Cunoaştem cu toţii povestioara în care anticul filozof Diogene, cu o lumânare aprinsă în miezul zilei, căuta în mijlocul pieţei UN OM. Este foarte probabil ca, de atunci şi până astăzi, să nu se fi schimbat mare lucru. Cu toate acestea, încă mai sunt printre noi (căci ce-ar fi lumea şi ce ne-am face fără ei?) oameni autentici. Omul acesta nu minte şi nu se minte (căci mincinosul este întotdeauna primul său duşman, dar şi prima sa victimă), nu înşeală şi nu se lasă înşelat. Omul autentic rămâne el însuşi sub presiunea tentaţiei momentului şi implicit a istoriei. E drept, un asemenea om adevărat nu poate fi întâlnit nicăieri altundeva, decât pe calea cea strâmtă. Cine a găsit şi are alături un asemenea om, indiferent de ipostaza relaţiei, se poate considera împlinit. Cine nu, la fel ca şi Diogene, poate începe să-l caute. Chiar şi cu lumânarea.

Ideal ar fi să înceapă căutarea cu sine însuşi.