Superstiţii şi obiceiuri în Postul Crăciunului

Cunoscut în popor drept postul Sfântului Martin sau al Ignatului, postul Crăciunului nu este dintre cele mai severe. Dimpotrivă, este aşteptat în satele româneşti unde tradiţiile reînvie în această perioadă. Începe vremea şezătorilor, a poveştilor şi a colindelor. Pe lângă rânduielile cu abţinerea de la produsele animale, postul Crăciunului este în aşezările hunedorene o perioadă a bucuriei şi a superstiţiilor păstrate din trecut.

Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului se ţine de credincioşi în 14 noiembrie: este ultimul festin când se gustă vinul nou şi se spală oalele pentru a le primeni şi pregăti pentru bucatele de post. Din ziua următoare, încep restricţiile alimentare care ţin până în ziua de Crăciun, în 25 decembrie. În casele hunedorenilor, bucatele de “dulce” sunt la mare cinste: se fac plăcinte cu brânză, se bea vin, ori ţuică nouă, se pregăteşte friptură, ori sarmale.

Dar gospodinele trebuie să ţină cont de o mulţime de superstiţii: resturile de la masa de Lăsata Secului se aruncă doar spre răsărit, altfel păsările se vor răzbuna şi vor ciuguli toată recolta de boabe; oalele se aşază cu gura-n jos pentru ca gospodăria să fie ferită de pagube. În plus, femeile nu au voie să coase, nu torc şi nu ţes de Lăsata Secului pentru ca gospodăria să nu fie lovită de rele şi de boli. Dacă dai împrumut ceva din casă, se vor înmulţi lupii şi vor cobori în sat. Ţărăncile fac turte de mălai şi le dau de pomană pentru morţi şi vii.

În unele zone, există obiceiul “bătutul pernelor”: fetele nemăritate încearcă astfel să-şi îmblânzească soarta şi să-şi găsească peţitori. Este o vreme şi a prezicerilor: dacă pieptul găinii fripte pentru masă este gras, iarna va fi grea, viscolită şi geroasă, iar dacă este lipsit de grăsime, vine iarnă blândă şi o vară rodnică. De Sfântul Matei, în 16 noiembrie, fetele din zona Haţegului merg la fântâna din mijlocul satului şi, la cântatul cocoşului, aprind o lumânare şi o pun pe margine. Se spune că, pentru care merită, lumina care se reflectă în apă se va transforma şi îi va arăta feiei chipul viitorului soţ. Tot acum, femeile lucrează până la amiază pentru a avea spor în casă anul viitor.

Post cu rost

Mâncărurile ţăranilor se împărţeau în simplu în bucate de post numite şi “de popă” şi de frupt, “de dulce”. În sate, oamenii respectă postul Crăciunului, chiar dacă îl ţin doar parţial. Unii chiar plătesc bătrâne ca să postească în locul lor. În vechime însă, neţinutul postului era o ruşine aşa că hrana ţăranului român era mai mult vegetariană: “Osebit de aceste zile de post, mulţi săteni se apucă, se prind, îşi ieu obligaţia, pentru a scăpa de-o boală ori de-un necaz, de postesc şi lunile din fiecare săptămână, aşa că îi rămân de mâncat de frupt 83 de zile, dacă postul Sân Petrului îl socotim la 20 de zile şi dacă are ce mânca de frupt şi în aceste zile”, scrie Mihai Lupescu în volumul “Bucătăria tradiţională românească” într-un manuscris trimis Academiei Române în 1916. Cea mai cunoscută mâncare era mămăliga: “ţăranul face cam de trei ori mămăligă pe zi; când are lucrători mulţi face mămăligi multe”, cartofii erau “tovarăşul mămăligii”: în munte, cu mămăligă şi bulughene, petreci cu bine posturile, mai ales dacă gospodarul are şi un poloboc de curechi”, iar “fasolea, barabulele şi curechiul sunt temelia udăturei în posturi şi în zilele de sec”. din sămânţa de cânepă, ţăranii făceau “oloi”, un soi de ulei şi “julfă”, lapte de cânepă, poame, tot felul de rădăcinoase şi legume: ceapa era numită de exemplu “slănină de post” “Ş-apoi, când ţăranul n-are nici unele din cele ce s-au arătat până aici, sau e în nevoie, el mai ştie să mănânce şi răbdări prăjite cu mămăligă rece. Şi, Doamne, bune-s toate când e omul sănătos şi la locul lui”.

În timpul postului, fetele adunau făină din care făceau plăcinte de Crăciun, pe care le dăruiau colindătorilor crezând că astfel se vor face plăcute şi iubite. Cum postea tot satul, “regimul” era mai uşor de ţinut, la şezătorile din postul Crăciunului, tinerii şi bătrânii se strângeau în zilele lucrătoare la anumite case, se torcea lâna, se lucrau ghemele şi se ţeseau covoare şi haine, ori cei strânşi ajutau la treburile gospodăriei. Gazdele serveau fructe scoase din fân, grâu fiert, se spuneau poveşti ori ghicitori, se cânta şi se glumea. Greul îl purtau cei care ţineau post negru, o perioadă în care nu se bea şi nu se mănâncă nimic, ci doar se spun rugăciuni şi se fac mătănii. În postul negru nu se munceşte. Despre postul negru, tradiţia ne spune că cel care posteşte va fi ferit de toate bolile, îi va fi bine tot restul anului, nu va avea necazuri sau supărări şi va fi perfect sănătos. Există şi superstiţia conform căreia pe cel care va ţine post negru nu-l va durea niciodată capul şi, acesta, va şti cu trei zile înainte când va muri.

Superstiţiile alimentelor

“Nespălat şi neînchinat e păcat să mănânci. Numai dobitoacele mănâncă aşa. La masă nu se grăieşte, ci se mănâncă. După masă se face cruce şi se mulţumeşte lui Dumnezeu”, este doar una dintre regulile care se ţineau de ţărani în privinţa bucatelor. Credinţa că în alimente, mai ales în carne, există forţe malefice dăinuie de milenii şi această credinţă a dat naşterii unor superstiţii: părinţii să postească înaintea naşterii copilului, mirii înaintea nunţii, la fel şi rudele în perioada doliului – asta pentru a împiedica ca prin alimente sufletul pribeag al răposatului să intre în corpul celor rămaşi pe pământ. Considerată ca fiind baza hranei ţărăneşti, sătenii credeau că e mare păcat să insulţi, ori să înjuri, mămăliga: “Nu călca mămăliga în picioare, că te-a bate la pântece”, dar e şi mai mare păcat să înşeli pe cel de-ţi face făina măcinată de porumb: “Face mare păcat acel ce înşală pe murar şi nu-i dă vamă: pe cea lume, câte fire de făină sunt în măsura cu care l-a înşelat, toate le va căra cu genele ochilor, în genunchi, înşelătorul”. Nu era gospodărie ori bordei să nu aibă sită de cernut făina: “Cât e de sărac ţăranul, el nu-ţi mănâncă mămăliga cu făină necernută: cine face aşa, mănâncă lucru spurcat şi trage a sărăcie”.

Şi acestea sunt doar o parte din credinţe: “Când se uită mămăliga nesărată, e a bine; bucăţile de pe deasupra mămăligei să nu se mănânce, căci e rău de năpaste; dacă, după ce răstorni mămăliga, ea crapă, vei face un drum; când fundul ceaunului arde, va vremui”. Un alt produs de post, pâinea, îi cam lipsea ţăranului din meniu în urmă cu câteva secole şi erau destui care nu-i cunoşteau gustul: “Pentru pâine, ţăranul are un fel de cult. Din pâine se face sfânta grijanie (împărtăşania) şi nafura; cu ea se conduce mortul la groapă; în pomene; din făină de grâu se fac şi parastasele pentru cei morţi (…) pâinea e faţa lui Hristos; cine o batjocoreşte are mare păcat. Dacă mâncând, cad fărămituri, strânge-le şi le zvârle în foc, că acolo e loc curat, nu le călca în picioare că păcătuieşti”.

Postiţi şi cu sufletul

“Tu posteşti? Bine! Dar arată-mi aceasta prin fapte: când vezi un sărac, fie-ţi milă de el; de-l vezi pe aproapele tău fericit, nu-l invidia, ţine ochii tăi în stăpânire ca să nu arunce priviri pofticioase şi neruşinate. Nu numai gura trebuie să postească, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi toate mădularele trupului tău… Ochii tăi să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Urechile tale să postească neascultând clevetirile şi vorbele rele asupra cuiva. Iar gura ta trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele rele şi de la clevetiri”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur. Postul Crăciunului este unul dintre cele mai vechi: primele informaţii despre el datează din secolele al IV-lea şi al V-lea, iar atunci creştinii nu îl ţineau la fel: unii posteau doar şapte zile, iar alţii posteau şase săptămâni. Postul de 40 de zile, care începe din data de 15 noiembrie, a fost hotărât oficial cu ocazia Sinodului de la Constantinopol din 1166. Postul de 40 de zile aminteşte de abstinenţa lui Iisus Christos care S-a retras într-un loc pustiu, timp de 40 de zile, fără să mănânce.

Preoţii consideră această perioadă de timp una în care credinciosul îşi sporeşte eforturile în vederea desăvârşirii, o cale care te ajută să ajungi la sfinţenie. Prin urmare, faptele bune, iubirea, rugăciunea trebuie să însoţească neapărat înfrânarea de la produsele animale, după cum spunea şi Sfântul Vasile cel Mare: “Păzeşte-te de a restrânge postul doar de la ferirea de carne. Adevăratul post stă în a te îndepărta de păcate” şi confirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: “Reţinerea de la păcate o numesc eu post cu adevărat”. Sfântul Apostol Pavel crede că omul trebuie să postească după cum îi spunea conştiinţa şi îi putea voinţa: “Dar nu mâncarea ne va aşeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte”. La fel a spus şi proorocul Isaia când a transmis mesajul lui Dumnezeu: “Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii… Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l… atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”.