Jurnal de pescar: Sturionii de la muzeu

Articolul a fost vizualizat de 4,631 ori

Discutam în urmă cu două săptămâni despre senzaţiile tari pe care le-au trăit concurenţii prezenţi la cea de-a doua ediţie a Cupei Maver de la Doripesco (jud. Braşov). Spuneam atunci că au fost mulţi pescari care au prins atunci chiar şi sturioni între 2-4 kg. Ţara noastră este binecuvântată şi cu astfel de specii cărora le datorăm icrele negre. Este poate unul dintre paradoxurile româneşti, pentru că, aşa cum enunţau câţiva jurnalişti nu demult, în România întâlneşti şi icra neagră, dar şi jaful fără proporţii, atât aurul, cât şi sărăcia lucie.

Sturion prins la Cupa Maver la Doripesco – judeţul Braşov

Pe Dunăre cel puţin, pescuitul fără discernământ al sturionului l-a împins până dincolo de limita de pericol în ce priveşte periclitarea speciei, astfel că la ora actuală cu greu se mai pot prinde sturioni pe fluviu. Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, atunci când băteam malurile Dunării după peşte, pescarii de la Şuşca, Pojejena, Divici, Baziaş, Moldova Nouă şi Pescari prindeau sute de kilograme pe zi de cegă, un peşte nobil, deosebit de frumos şi apreciat pentru icrele şi carnea sa de către gurmanzi. Din păcate, sutele de plase, căzute la adâncimi considerabile, erau o obişnuinţă pe Dunăre, iar în câţiva ani, aici nici măcar nu se mai pomeneşte numele sturionilor, pentru că au fost căsăpiţi până la ultimul.

Trâmbiţe şi dude

Anul trecut, pe vremea când încă mai era guvernator al Deltei Dunării, jurnalistul Liviu Mihaiu a reuşit să interzică pescuitul sturionului pentru o perioadă nelimitată, până când efectivele vor ajunge din nou peste limita pericolului de dispariţie. Mihaiu a fost prezent în capitală alături de numeroase ONG-uri, împreună cu care a organizat o campanie de conştientizare a populaţiei şi mai ales a factorilor de decizie asupra situaţiei grave în care au ajuns speciile de sturioni din ţara noastră (morun, cegă, nisetru) din cauza pescuitului abuziv.

În Delta Dunării există ferme piscicole pentru reproducere, unde sunt crescute exemplare colosale de o valoare inestimabilă, iar an de an sunt redate apelor noastre – atât puiet cât şi exemplare mature reproducătoare. Mulţi întreprinzători din patrie s-au orientat spre reproducerea sturionilor şi creşterea lor în ferme piscicole specializate, pentru caviar însă statul nu a găsit resursa pentru a repopula zonele depopulate agresiv.

Admiraţi în crescătorii particulare

De câţiva ani, la Doripesco, complexul piscicol celebru pentru capturile sale record, administratorii au început să crească sturioni, îndeosebi un soi de morun albinos, deosebit de frumos. Nu cunoaştem încă unde anume vor ajunge aceşti peşti, însă pescarii sportivi îi pot prinde la momeli tradiţionale de crap, pe toată perioada anului. E drept că cei mai mulţi dintre moruni se agaţă accidental de cârlige atunci când aspiră momelile de pe fundul apei, cu botul lor specific, asemănător ciocului de raţă. Pe partea inferioară a botului peştii prezintă o guriţă mică, cu care se hrănesc.

Au o construcţie fascinantă. Sunt plini de un mucus gros, motiv pentru care sunt foarte alunecoşi. Exemplarele de cegă pe care le găseam de vânzare pe malul Dunării se învârteau între 2 şi 4 kg, dar se comercializau şi bucăţi aflate sub dimensiunile legale, peşti mult mai mici. Era nevoie ca plasele să coboare la adâncimi foarte mari, pentru că numai acolo puteau prinde sturionii care se hrănesc pe fund. Exemplarele reproducătoare pot ajunge la dimensiuni apreciabile – de peste 2 m şi peste 200 de kg greutate. Am văzut sturioni uriaşi în diverse ferme piscicole, prezentaţi în emisiuni televizate. Din punct de vedere al pescuitului sportiv, aceşti peşti nu sunt neapărat valoroşi, deşi nu rare sunt cazurile în care ei intră şi la undiţă, regulamentar.

Din când în când se mai prinde câte o cegă chiar şi pe Mureş, dar acest lucru este mai rar decât eclipsa. Poate că soarta acestor specii este asemănătoare cu a lostriţei – peştele mitologic al lui Vasile Voiculescu. Ce păcat poate fi mai mare decât ca o ţară să deţină asemenea specii valoroase şi să nu facă absolut nimic pentru conservarea lor şi pentru exploatarea lor prolifică şi raţională? Aşa cum lipanii încep să dispară, cum lostriţa mai trăieşte doar în legende şi amintiri, cum linul este din ce în ce mai rar, tot aşa şi sturionii îşi vor vedea destinul distrus de către oameni iresponsabili. Vorbim acum doar despre specii autohtone, căci despre introducerea unor alte specii în ţara noastră, nu s-a pus niciodată problema. De unde bass, somon, văduviţe uriaşe, crapi koi, scardole sau altele?

Valoarea gastronomică

Cred că niciodată nu am discutat despre reţetele de bucătărie pe bază de peşte, pentru faptul că nu am considerat nicicând peştele ca fiind un fel de mâncare, ci mai degrabă un partener de competiţie. În vremea în care aduceam peşte de la Dunăre, mâncam multă cegă, existentă din abundenţă în fluviu. Bucăţile de 30 cm le introduceam 10 secunde în apă clocotită, le ţineam de coadă. După acest interval le făceam o crestătură la ceafă pe unde scoteam maţul acela ce reprezenta coloana vertebrală, pentru că sturionul are schelet cartilaginos şi nu are niciun fel de os.

Acel maţ îl aruncam, iar pielea cădea foarte uşor. Rămânea un fileu de toată frumuseţea, de culoare galben intens, care putea fi gătit în variate moduri, fie pane, fie la grătar sau pe plită sau în diverse alte combinaţii. Era un festin şi un deliciu absolut. Poate şi din acest motiv, peşti precum sturionii ar trebui să intre în preferinţele culinare ale românilor şi să ne recomande pe noi ca popor, ca producători de elită în domeniu. Dar poate că este mai bine ca apele să fie sărăcite şi murdare, iar românii să-şi bată capul cu furtul decât cu producţia, fie ea şi de sturion sau de icre negre. Lăsând la o parte argumentele în favoarea creşterii intensive a sturionilor pentru preţul şi căutarea icrelor negre, pentru carnea lor deosebită, cu o valoare nutritivă crescută, preocupările românilor în materie de pescuit rămân desprinse din panoplia oamenilor peşterilor, făcându-ne să credem pe bună dreptate că, într-un viitor apropiat, vom reuşi să mai admirăm astfel de specii minunate doar la muzeu, în borcane cu formol. Ruşine!

Tags:

About Bogdan Leu