Producătorii care îi “ţin” pe hunedoreni cu lapte şi brânză

“Dacă n-ar exista ţăranii, n-ar exista nici orăşenii. Păi cât ar rezista fără lapte natural, fără o brânză adevărată de oaie, fără o pasăre crescută la casă? Ar mânca numa’ chimicale şi alea îi umflă şi-i îmbolnăvesc”, explică Leana Bebeşelea (59 de ani) raţiunea pentru care, de mai bine de 10 ani, vinde caş şi telemea de oaie în piaţa Obor din Hunedoara. Felul în care ridică vocea la finalul cuvintelor îi trădează originea: comuna Jina, judeţul Sibiu.

Minerva Ursu şi Leana Bebeşelea, două dintre femeile care îi “alimentează” de ani buni pe hunedoreni cu produse lactate de casă

Fetele îi sunt ciobăniţe, cu stâne în Munţii Cindrel. Oieritul e o tradiţie de familie pentru tanti Leana: este fiică de cioban, iar la 18 ani, s-a măritat tot cu un cioban. De când a mai îmbătrânit şi “a căpătat la inimă” (are o boală cardiacă – n.r.), nu mai face faţă la munca grea de la stână şi îşi ajută copiii ducând brânza la vânzare. Are spirit de comerciant: îşi cheamă clienţii la masa ei, le dă să guste din fiecare sortiment de brânză şi îi dădăceşte până când pleacă mulţumiţi şi ea îşi vâră în buzunar bănuţii binemeritaţi.

Viaţa la Stâna Domnilor

Cu toate că în piaţă e mai uşor decât la stână, ciobăniţei îi lipsesc animalele şi natura de la cota 2.000, de la Stâna Domnilor. “Noi, ciobanii, ne iubim animalele ca pe proprii copii. Dacă nu le-am iubi, n-am putea răbda şi ploaie şi vânt pentru ele. N-avem zi de sărbătoare, n-avem concediu, că oile nu ştiu de aşa ceva, dar ele ne dau de mâncare, aşa că n-avem ce face”, spune femeia. Ea povesteşte că viaţa de cioban se derulează după o rutină care există, poate, de mii de ani. Patru luni pe an, din mai până în septembrie, ciobanii îşi duc oile la munte. Urcă la stână cu toată familia, de la ţânci de-o şchioapă, la bunici, şi cu tot ce au pe lângă casele din sat. Acolo, programul e strict: la ora 4:00, sunt cu toţii în picioare, pentru mulsul oilor.

Leana Bebeşelea declară cu mândrie că o femeie de la ei poate să mulgă şi 150 de oi în două – trei ore. Copiii au sarcina lor: ei sunt responsabili să dea oile în strungă. “Nepoţica mea de şase ani dă deja oile în strungă şi cea mare, care-i în clasa a şasea, poate să mulgă şi o ajută pe maică-sa la făcut brânza”, îşi laudă femeia nepoatele. După ce toate oile au fost mulse, ciobăniţele se ocupă de curăţarea vaselor de muls, pe care le opăresc zilnic, şi de pregătirea brânzei, proces care se face în mai multe etape şi pentru care există câteva vase speciale, precum crinta în care se lucrează brânza sau ulucul în care se face saramura. “Cei de la oraş nu-şi imaginează ce curăţenie ţinem noi la stână. Dacă n-am fierbe şi n-am freca bine toate vasele, nici nu ar sta brânza în ele, s-ar strica”, afirmă tanti Leana, garantând pentru produsele sale. Cu toate că nu au timp să-şi tragă sufletul cât e ziua de lungă, femeia spune că au o viaţă frumoasă, “fără alţi şefi în afară de oi”, la aer curat, “nu închişi între betoane”.

Birul urşilor

Au şi ciobanii, însă, o sursă serioasă de stres: teama de urşi. “La stână, vin urşi tot mereu. De-aia, noi ţinem 10 câini. Ursu’ îi animal al naibii, pe care oaie îi mai mare, pe aia se aruncă şi pe câini îi păcăleşte, le aruncă şi lor o îmbucătură, ca să poată mânca liniştit mai departe. Printre ciobani este o vorbă: câinii latră, ursul trece. Nu avem ce face. E preţul pe care trebuie să i-l plătim”, povesteşte femeia.

Transhumanţa de toamnă

Toamna, familia se împrăştie. Femeile, copiii şi bătrânii se întorc la casele din sate, iar bărbaţii îşi duc oile la câmpie, pentru iernat. “Îşi umplu desagii cu brânză, unt, slănină, le urcă pe măgari şi se duc. Trec iarna sub cerul liber, îmbrăcaţi în haine de lână şi cu bunda din blană de oaie pe deasupra. Nu vin acasă nici de Crăciun, numa’ Doamne fereşte de-un necaz . Atunci, trimitem pe cineva din sat, să le ţină locul câteva zile”, descrie ciobăniţa viaţa grea a oierilor.

Concurenţă loială între producători

De 12 ani, de când vine în piaţă la Hunedoara, Leana Bebeşelea şi-a făcut câţiva prieteni. Locuieşte la aceeaşi gazdă, are câţiva clienţi fideli şi s-a împrietenit cu alţi producători din satele din jurul Hunedoarei. Unul dintre aceştia este Minerva Ursu, o femeie de 46 de ani, din comuna General Berthelot, care, de vreo cinci ani, a renunţat la slujba de vânzătoare, pentru “ocupaţia de ţăran”, cum îi place să spună. Împreună cu soţul, a încropit o fermă de 30 de vaci, de pe urma cărora cei doi le aduc zilnic hunedorenilor lapte şi brânzeturi. Femeile au destule lucruri în comun. În primul rând, amândouă afirmă răspicat că, deşi munca e grea, le place ceea ce fac, pentru că iubesc animalele. “M-am născut într-o familie de ţărani. Şi mama venea cu lapte şi brânză aici, la piaţă. Cred că noi, cei care am crescut la ţară, avem asta în sânge”, mărturiseşte Minerva. În plus, femeile sunt de părere că, indiferent de situaţia economică generală, creşterea animalelor îţi poate oferi un venit stabil: “Nu ne îmbogăţim din asta, dar trăim decent, din muncă grea, dar cinstită”.

Clienţii hunedoreni strâng cureaua

Cu toate acestea, femeile recunosc că, în ultimii ani, profilul cumpărătorului hunedorean s-a schimbat. “În primii ani în care am venit aici, câte un client cumpăra două – trei kilograme de brânză şi mânca pe săturate. Acum, îmi cer şi câte 200 de grame, că mai mult nu îşi permit”, spune sibianca. Hunedoreanca este de aceeaşi părere, dar spune că are noroc cu clienţii săi vechi. “Am tot respectul pentru clienţii mei fideli, oameni care cumpără lapte şi brânză numai de la mine. Şi lor, şi clienţilor ocazionali mă străduiesc să le ofer produse de cea mai bună calitate. De asemenea, chiar dacă am o zi mai proastă, când servesc omul îmi descreţesc fruntea şi sunt amabilă, cu zâmbetul pe buze. Numai aşa faci clientul să se întoarcă la tine”, îşi împărtăşeşte Minerva Ursu secretele aflate în cei peste 20 de ani de comerţ ai săi.