De mult timp, de prea multă vreme şi-n diferite vremuri, şi din diferite motive se amestecă sportul cu politica! Fapt aproape odios, fiindcă nu este doar ticălos, mişel şi… nesportiv. Dacă ar fi doar nesportiv mai treacă-meargă. Dar, a folosi sportul, performanţa, performerii, idolii, eroii, cluburi şi echipe, culorile, numele şi renumele, simbolurile şi principiile olimpice, olimpismul, cum s-ar zice, în scopuri propagandistice, politice, ca agent de imagine şi reprezentare, în folosul partidului sau persoanei, liderului, nu mai este… treacă-meargă! Ci mârşăvie!
Ar fi o nebunie să mă apuc să ilustrez enunţul anterior cu fapte. Pot însă să reamintesc că niciun politician, niciun interes de stat, oricât de bine motivat, nu au justificare morală, nici politică mai convingătoare decât machiavelicul “scopul scuză mijloacele!”, ca să folosească sportul pentru avantaje personale, mă rog, de stat, într-o anumită conjunctură, care chiar dacă poate fi scuzabilă, tot rămâne cel puţin meschină, jenantă! Dar faptul s-a petrecut în istoria sportului, chiar la nivel macro, mondial de fapt, în anii olimpici 1980 şi 1984! Când SUA, urmate de o bună parte a Occidentului “democratic”, au boicotat Olimpiada moscovită, pe motivul invadării Afganistanului de către URSS. În replică, patru ani mai târziu, la Los Angeles, “lagărul comunist” a boicotat Olipiada americană. Mai puţin România! Care în anii ‘80 era o speranţă a Occidentului, dar şi a românilor din interior, că vom fi veriga slabă a lanţului care lega “lagărul” de Kremlin! Nu a fost să fie, dar dacă românii ar fi mai puţin… mioritici, puteau să fie veriga aia a descătuşării… Dar nu despre asta vorbim acum, ci despre folosirea sportului în scopuri politice. Care atunci a luat o formă monstruoasă!
Mult mai… smart, mai omenesc şi inteligent s-a procedat în timpul Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Lillehammer (1994), Norvegia, când, la insistenţele preşedintelui CIO, Juan Antonio Samaranch (între 1980 şi 2001), pe durata Jocurilor… armele au tăcut, adică s-a întrerupt războiul din Balcani, atât în spiritul olimpic, cât şi ca omagiu la împlinirea a 10 ani de la Olimpiada de Iarnă, de la Sarajevo – 1984, Iugoslavia!
Tot ca fapt pozitiv menit ca sportul să se ridice peste diferenţele ideologico-politice între sisteme şi orânduiri de stat trebuie menţionată şi contribuţia celui mai reprezentativ, mai activ şi reliefat român în forumul olimpic mondial, Alexandru Şiperco! Care a rezolvat cu o teorie proprie conflictul dintre sportul profesionist din Occident şi cel amator din comunism, introducând formula “sport asistat”! Care permitea şi statelor din Est să… asiste financiar pregătirea şi susţinerea materială a performerilor, adică sportul să fie plătit… la vedere!
În acelaşi spirit olimpic ar fi de bun-simţ ca diverşi analişti politici şi jurnalişti nu prea ştiutori de carte, dar mari luptători, din gură, anticomunişti, să mai tacă odată! Ei nici nu au
observat că această ideologie este destul de moartă, ba chiar nici nu a prins rădăcini adânci la români, unde, de altfel şi din păcate, nimic nu prea prinde în afara ticăloşiei, hoţiei şi trădării, românii fiind predestinaţi liberali, dar se comportă prea libertin, prea convinşi că au dreptul să-şi facă de cap… Aceşti lătrători anticomunişti adeseori se trezesc mârâind împotriva sportului de pe… platforma democraţiei, zic ei, conform căreia în comunism sportul s-a dezvoltat ca politică de stat, propagandistică şi de imagine, menită să atragă atenţia asupra ţărilor respective şi orânduirii care le guvernează.
În replică, îi întreb pe mâncătorii ăştia de cacao: în SUA, Anglia, Germania, Europa toată, America de Sud, Australia, Japonia, Coreea, tot lupta pentru imagine şi propaganda împing dezvoltarea sportului la cote atât de înalte? Sau poate că toate împreună nici nu au un alt obiectiv decât să demonstreze Chinei comuniste că Occidentul e mai bun la sport!?
Cred că mai aproape de adevăr este starea jalnică a bazei materiale, financiare, de masă, de selecţie şi pregătire a sportivilor români, a loturilor diverselor discipline, a cadrelor tehnice, specialiştilor şi antrenorilor la care a coborât mişcarea sportivă din România!
Iar Olimpiada de la Londra a demonstrat cu prisosinţă că România sportivă aparţine trecutului! În timp ce mari puteri ale lumii, din America şi Anglia, până în Africa, se dezvoltă cu antrenori români, sportivii români s-au comportat precum s-a exprimat o proastă comentatoare româncă de la Eurosport: au fost catapultaţi în jos! Catapulta aruncă de obicei în sus!
Numai la români, în jos! Inclusiv la… jurnalişti. La aşa sport, aşa jurnalişti…
Inclusiv ticăloşii care ascund tristul adevăr al decăderii sportului autohton sub pledul jegos al teoriei cu grija comunistă pentru dezvoltarea propagandistică a sportului! Ca lumea să înţeleagă că, vezi Doamne, nu puterea în exerciţiu ar fi de vină că de sport nu se mai ocupă nimeni, chiar dacă avem organisme şi persoane cu funcţii bugetate. Dar şi acelea funcţionează tot în subordonare politică, şi atunci cum o s-o refuze Doina Melinte pe şefa sa, care i-a cerut să-i transfere banii de la sport în alt sector, doar n-o să-şi piardă slujba. Şi uite aşa s-a scurs un ciclu olimpic cu bani mai puţini, fiindcă cineva nu vrea să-şi piardă jobul bine plătit…
Şi câţi de-ăştia au trecut, fără să lase o urmă sau o umbră de dezvoltare, pe la resortul guvernamental de sport, care nu mai este nici măcar Agenţie, nu mai vorbim de minister, un apendice pe lângă Învăţământ, mai nou, în atâtea schimbări guvernamentale!? Inclusiv dragul nostru Octavian Belu, care măcar a demisionat când şi-a dat seama că amestecul politicului în sport este dăunător…
Lăsaţi politica, cel mult criticaţi-o când se amestecă în sport, nu mai ascundeţi realitatea după lozinci anticomuniste!
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.