Prea puţină istorie, prea mult kitsch! Asta au găsit turiştii care au urcat, la sfârşitul săptămânii trecute, către cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Sute de comercianţi şi-au întins tarabele de la ieşirea din localitatea Costeşti, de-a lungul drumurilor care urcă în munţi, în fostele cetăţi ale dacilor. Un peisaj dezolant pentru turiştii care vin sute de kilometri pentru a admira locurile de început ale neamului.
De-o parte şi de alta a drumului ce urcă la Regia, e ţigănie curată – de la taraba cu CD-uri răsună manele ori folclor modern pe care muzicologii nu l-ar categorisi nici în ruptul capului ca fiind românesc, alături se vând baloane “Disnei made în China”, lângă ele pantofi de sport de muşama, la preţ de piele. În spate, un soi de trenuleţ uriaş cu cap de căţel scârţâie pe şinele curbate atât de tare, încât sperie şi adulţii cu capete, muşchi şi lanţuri de interlop.
Micuţii se ascund printre picioarele mămicilor încălţate neinspirat cu “şenile” ori cuie care le obligă să facă mişcări graţioase peste pietrele drumului.
Grămezi întregi de covrigi zac pe mesele pline de praful verii secetoase. Tot praf ridică şi sutele de maşini şi motoare cu care şoferii vor să meargă la cetăţile dacice. Claxoanele nervoase icnesc la plimbăreţi, în timp ce, de la volan, oamenii iritaţi fac semne către exterior. Îţi vine să-ţi ascunzi urechile în poşetă.
La “Tip-Top”, îţi măsori puterea pumnului ori poţi câştiga băutură dacă nimereşti şi dărâmi o grămadă mare de cutii ce par conserve. În spate, bâlciul cu ringhişpil şi maşinuţe întregeşte atmosfera de circ ieftin, completată din plin de miasmele unor trupuri supraîncălzite şi parcă niciodată îmbăiate. De cealaltă parte, stau la chioşcuri minorităţile: rusoaice cu jucării, răzători şi cuţite grosolane, alături de rromi care vând tot ce au cumpărat din en-gros de trei ori mai ieftin. Unul, cu foalele dezgolite monstruos, nu s-a sfiit să-şi agaţe umbrela colorată care îl apără de soare tocmai pe tăbliţa pe care scrie larg: “Cetatea Dacică Sarmizegetusa Regia. Sit UNESCO, 18 km”.
Festival cu bucătărie locală
Dincolo de gardul de lemn care mărgineşte drumul şi până pe malul apei, e “bucătăria” festivalului, cu tot cu “sala de mese”. Aici, primăria le-a dat liber comercianţilor de mici, virşli, Kürtőskalács, îngheţată, bere şi sucuri, ţinute “la rece” în vase largi din plastic din care, culmea, lipseşte tocmai apa sau gheaţa care să ţină răcoare… răcoritoarelor. Prea puţini au frigidere, pentru că nu sunt surse de curent, aşa că mulţi beau lichide fierte de orele bune de stat la soare. Zona este inundată de fum de cârneturi şi poluată masiv de cântări “populare” ori manele din zeci de boxe.
La mai toate tarabele am găsit… kitsch şi plastic în cantităţi impresionante
Ca să nu se mai chinuie, comercianţii îşi deşartă sacii cu mizerii direct în albia râului, care pare ridicată acum din farfurii albe cu pete de muştar. Nici trecătorii nu sunt mai civilizaţi, pentru că peste tot sunt aruncate urme colorate de resturi. Amestecate cu iarba uscată şi praful negru al cărbunilor de grătare, se unesc într-un nou tip de gazon pe care un organizator de asemenea manifestări ar putea să-l omologheze drept “covor tip festival”.
Pe o rulotă fast food scrie mare “Mâncare tradiţională românească”: înăuntru, o vânzătoare transpiră încercând să servească rapid clienţii strânşi la coadă, dornici să comande “virşli de Sălaşu” la trei lei perechea, ori hamburger de şapte lei sau o shaorma de 10 lei. Să mai zică cineva că nu avem bucate tradiţionale! La capătul rândului, un vânzător de vată pe băţ îşi aşteaptă degeaba clienţii – e atât de cald încât “mostrele” aşezate cândva în faţă s-au dezumflat şi arată ca o viitoare indigestie. Cu internare. În capătul imensului ţarc care fumegă şi vuieşte de manele, este scena unde organizatorii au aşezat un afiş cu numele festivalului, ca să nu uite turiştii, probabil, ce porţii servesc: “Istorie. Natură. Cultură”.
Între interese şi dezinterese
Cei câţiva producători şi meşteri s-au refugiat în partea dinspre Cabana Costeşti. Tot în acea zonă, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane a avut un stand unde se vindeau cărţi istorice, pliante cu informaţii despre monumente, inclusiv cetăţile dacice, replici de monede antice, ori mici statuete cu cavaleri.
Alina Georgeta Hedeşiu şi Sîmu Grec s-au numărat printre puţinii artişti autentici prezenţi la Costeşti
Alina Georgeta Hedeşiu şi Sîmu Grec s-au numărat printre puţinii artişti autentici prezenţi la Costeşti
Alături, un colaborator a adus zeci de piese lucrate în lemn: linguri cu motive tradiţonale ori felii de trunchiuri cu chipul lui Decebal modelat în ghips. Costă între 10 şi 20 de lei. Le lucrează un inginer, Dani Avrămescu, care şi-a făcut un hobby din meşteritul lemnului. La alt stand, o profesoară din Deva vinde icoane pictate pe lemn sau pe frunze, alături de o colegă care le pictează copiilor nasul ori aripi de fluturi până la urechi. La primele acorduri populare, lumea grăbeşte pasul către scena de la deal. Printre ei, o asiatică cu clop de oşan: “Sunt din Coreea, sunt în vizită. Îmi place mult aici, este minunat. Este o experienţă nouă pentru mine. Mi-am şi cumpărat câteva lucruri tradiţionale”, zice fata, arătând către clopul din paie şi o plasă cu farfurii din lut.
Cu oficialităţile locului în frunte, în primul rând, sute de oameni urmăresc spectacolul de muzică populară. Pe scenă, cântă şi joacă “Fluieraşii de Grădişte”. Plecat din public, cel mai cunoscut dac al secolului XXI, Vladimir Brilinsky, fluieră şi el, dar a pagubă – de zeci de ani trage de autorităţi şi împinge politicienii către fostele cetăţi. Acum este mai pesimist ca niciodată şi explică rapid de ce: noi căutători de comori umplu zona, cei care ar trebui să aplice legea ard motorina degeaba, iar în vechile cetăţi au apărut un soi de daci creştini care lasă în monumentele UNESCO iconiţe ortodoxe, aprind lumânări sau fac fără jenă focul chiar pe “soarele de andezit”.
Ba, unii şi-au tăiat venele şi au umplut ruinele de dâre de sânge, parte a unui ritual ciudat. Mai grav, este primul an, după decenii, când arheologii încă nu fac săpături în fosta capitală dacică, deşi, faţă de alţi ani, în care banii se dădeau cu ţârâita, acum sunt alocate două milioane de euro pentru cercetarea sitului. Putregaiul din politică a ajuns şi acolo…
Puţin, dar autentic
Mai la vale, turiştii cercetează o mulţime de piese de porţelan personalizate cu imagini ale cetăţilor, însemne ale dacilor ori motive populare. Alina Georgeta Hedeşiu a început să lucreze porţelanul la Teliuc, de aceea şi-a botezat “marca” Porteli, apoi şi-a mutat atelierul la Deva. Aici lucrează “Produse personalizate cum sunt aceste ceşti cu Sarmizegetusa Regia, cu steagul-lup al dacilor sau cele pictate manual cu bujori de munte, un motiv care se întâlneşte peste tot la produsele tradiţionale, ori cu elemente specifice pădureneşti, care îmi sunt foarte dragi. Din păcate, vânzările merg foarte prost, dar şi lumea este mult mai puţină ca în anii trecuţi, aş zice la un sfert”. În afară de ceşcuţele cu 10 lei, femeia a mai adus la stand ploscuţe frumoase de porţelan alb cu aceleaşi motive, dar cu fundiţă de tricolor drept papion.
Mai sus, un olar de Obârşa îşi expune oalele direct pe iarbă. Şi el se plânge de vânzări, la fel ca vecinul de festival, meşterul popular Sînu Grec. Vine din Haţeg, oraş unde a coborât în urmă cu ani, de pe Platoul Luncanilor “de acolo, sus, în munte, unde dacii-s cei mai daci”. De la dacii aceia a învăţat să lucre cu lemnul de pe când avea şapte ani, să aleagă esenţele, dar şi ce să taie în lemn. Lingurile sale de-un alb gălbui precum calcarul cetăţii regale au cozi sub chip de lupi, şerpi, păsări măiestre sau balauri. De la moştenitorii zestrei dacilor a învăţat el să întruchipeze în lemn doar chipurile şi vietăţile din poveştile bătrânilor: “Balaurul este dragonul dacic. Îl sculptez ori singur, ori în păreche. Balaurii sunt lucru mare şi de respectat – la noi, ziceau bătrânii că ce iese din ou de şerpe şi nu l-a văzut ochi de vietate vreme de şepte ani, ăla se face balaur. Lupii iar sunt importanţi pentru noi – era mai demult un obicei, care s-a ţinut până acum vreo sută de ani, că mamele îşi hrăneau pruncii bolnavi prin gură de lup, ca să se facă bine”.
Meşteri de muzeu
În afară de lingurile mai mici sau mai mari al căror preţ ajunge până la 100 de lei, meşterul de 74 de ani lucrează fusuri meşteşugite care arată ca nişte miniaturi ale unor lucrări de Brâncuşi, cănuţe cu toarta mare pentru mâini obişnuite cu munca, ori sărăriţe: “Când mergeau la holdă, ţăranii din Luncani îşi luau sare în aceste obiecte care arată ca nişte butoiaşe minuscule. Sunt făcute din coajă de mesteacăn cu capac de brad. În astea, sarea nu se împrăştie şi nu se umezeşte. Am făcut şi mai mari ca să le folosească doamnele la păstrat de inele, cercei… Stă bine aurul în ele”, se mândreşte bătrânul care se ţine extraordinar de bine pentru vârsta sa.
Pare că a împrumutat ceva din vigoarea lemnul cu care lucrează şi la şapte decenii de viaţă nici măcar nu e pensionar – Sîmu Grec este custodele Muzeului de Artă Populară din Haţeg şi ştie exact cât de valoroasă este munca sa. Pe un fus la care lucrează jumătate de ceas cere 10 lei, o sărăriţă face şapte, iar lingura mare cât să încapă pe ea doi balauri este 100 de lei. “Mai demult, se foloseau şi linguri de-astea mici, cu care se mesteca rântaşu’, dar şi din astea mari cât pumnul. Acuma or ieşit din uz, se folosesc de decor”.
Ca şi el odinioară, obiceiurile o iau la vale, se pierd în uitare şi nu-i nimeni să le pună stavilă. Nu se pricep şefii de azi la multe, nici la istorie. “Cine zice că noi suntem latini ori îi idiot, ori îi prost! Suntem daci din Platoul Luncanilor, acolo unde-i vatra Daciei”.
Cultură de bâlci, natură îmbâcsită
Cei mai mulţi turişti din ţară ori străinătate se îndreaptă către cetăţi, imediat ce răzbesc prin bâlciul festivalului. Mulţi aleg Sarmizegetusa Regia, alţii fac dreapta pe drumul către Costeşti – Cetăţuie, cea mai accesibilă dintre cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.
În vale, pe lângă cabane, sunt aşezate de-a valma corturi ori sunt parcate maşini, toate acoperite cu praf gros. Pe iarba arsă, printre bolovani de râu şi lemne, “participanţii la festival” se relaxează şi şed pe pături întinse printre grămezi de gunoaie. Nu pare să-i deranjeze mizeria din jur nici măcar pe cei ai căror copii se joacă printre plasticuri, pungi, resturi de borcane şi conserve. Parcă am mai văzut imagini asemănătoare pe un alt continent, prin India. Între masa câmpenească şi deşeurile aruncate neselectiv sunt câţiva centimetri.
Dacă faci abstracţie de tot ce a lăsat intervenţia umană în zonă, locul chiar că seamănă cu un parc natural. Nu poţi: unii au terminat prânzul, gospodina se ridică alene, apucă faţa de masă şi o scutură vârtos într-o parte, răsturnând un alt strat de mizerie peste cel al ediţiei precedente de festival. Ne-am lămurit cum stăm cu cultura ori natura şi plecăm în căutarea istoriei.
La nici o sută de metri de Cetăţuie, localnicii le-au încropit animalelor un loc de adăpat într-o veche vană emailată aşezată în umbra pădurii.
Sus, la intrarea în cetate, se vând dintr-un chioşc de lemn tricouri cu Decebal, pliante şi cărţi. Lângă infochioşc, doi turişti. Unul e neamţ şi însoţitorul autohton îi explică că chipurile pictate pe troiţa din apropiere nu sunt zei dacici.
Este singura cetate dacică care are cât de cât pază şi punct de informare. Măcar oamenii de aici sunt drăguţi şi gata să te servească cu apă rece, bună de fântână.
Puţină istorie de Costeşti
Cristina Bodó
Cetatea Costeşti – Cetăţuie se înalţă pe vremea regelui dac Burebista, care îşi stabileşte aici capitala. În faţa tablei cu planul monumentului, arheologul dr. Cristina Bodó (foto) reconstituie în faţa turiştilor vechile ziduri: “Întregul platou este înconjurat de un val de pământ care datează de la sfârşitul secolului II î. Hr. Este cea mai veche fortificaţie dacică din Munţii Orăştiei.
Clădirile din piatră au fost construite cu meşteri eleni, a căror tehnică se recunoaşte încă în zidărie. După anul 82 î. Hr., Burebista, sprijinit de marele preot Deceneu, începe să unifice triburile geto-dacice. Apoi, Burebista s-a îndreptat împotriva celţilor din Transilvania, îi învinge, iar Cezar îi găseşte pe teritoriul Elveţiei de azi. În jurul anului 55 î. Hr., îşi îndreaptă armata către oraşele greceşti de la Marea Neagră. De aici aduce Burebista meşterii greci cu care se începe construirea sistemului de cetăţi din Munţii Orăştiei. Se observă şi acum zidurile de inspiraţie elenistică, cu blocuri de calcar, aduse de la Măgura Călanului”.
Zidul, gros de 2,50 – 3 m, constă din două paramente din blocuri de calcar fasonate, iar spaţiul dinte ele era umplut cu pământ şi piatră locală, iar stabilitatea este asigurată de grinzi de lemn montate în “babe”, nişte jgheaburi tăiate în piatra zidului. În anumite locuri, apar butise, nişte blocuri mai înguste şi mai lungi de piatră, aşezate perpendicular, care întăreau zidul. Arheologii au găsit îndeajuns de multe urme pentru a-şi face o idee despre cum arăta cetatea: “În piatră, era fortificată doar zona mai accesibilă, erau trei turnuri de bastion legate de zid şi alte două turnuri izolate. Intrarea în cetate se făcea prin unul din turnuri, iar drumul antic nu se suprapune cu cel folosit acum de turişti. În partea de sus, o palisadă de lemn înconjura platoul superior cu cele două turnuri locuinţă. Acestea sunt ridicate din piatră şi în partea de sus din cărămidă slab arsă. Se pare că la parter erau depozite, iar la etaj locuinţa propriu-zisă. Acoperişul era din ţigle. Poate că omului modern această construcţie nu i se pare mare lucru, dar închipuiţi-vă reacţia omului din acele vremuri care vedea zidurile acelea înalte de peste cinci metri şi apoi vedea aceste turnuri zidite în calcar de la Măgura Călanului, care are o culoare frumoasă, alb-gălbuie. Era impresionant”, explică Cristina Bodó, un arheolog fascinat de perioada dacică.
Când o asculţi, geografia locului se schimbă şi mistere capătă explicaţii: “Culmea pe care e ridicată cetatea are doar 561 de metri, nu este cea mai înaltă din zonă, dar de ce au ales această locaţie? Simplu: dealul “Cetăţuie”, situat în punctul unde Valea Grădiştii se îngustează, oferea vizibilitate până spre Valea Mureşului, iar în punctul cel mai înalt al dealului se afla şi un foişor de câţiva metri înălţime. Culmea înaltă din faţa monumentului se numeşte “Cetăţuia Înaltă” – era un alt punct de apărare, unde echipele de cercetare au găsit urmele a două turnuri.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.