Jurnal de pescar: Operaţiunea “Monstrul” (partea I)

Articolul a fost vizualizat de 3,082 ori

Parcă îl şi vedeam pe Toma Caragiu. Totul funcţiona conform planului. Am încărcat Cielo cel vechi din ‘96, cu 350.000 de km la bord, până la refuz cu un portbagaj plin ochi şi patru hăndrălăi în maşină, iar beţele şi arcurile cu săgeţi pe mijlocul maşinii. Am mers blană 850 de km până la Brăila, evitând Bucureştiul, prin Vâlcea, iar apoi Curtea de Argeş, Buzău etc. Am trecut Dunărea spre Tulcea cu bacul, când am avut primul contact cu apa. Nu aveam habar că ne va aştepta Operaţiunea Comando Delta, nicidecum Monstrul.  

Drumurile noastre toate

Peste tot prin judeţele străbătute, drumurile sunt acceptabile, chiar foarte bune. O singură capcană am întâlnit la Târgovişte, dar nicăieri n-am văzut drumuri ca la Hunedoara. În judeţul Tulcea drumurile sunt impecabile, deşi şerpuiesc pe dealurile domoale străjuite de vii sau heleşteie. La Tulcea în port, ţiganii samsaresc parcările şi îţi este imposibil să găseşti loc, asta dacă nu ai buzunarele pline. Odată plăteşti taxa de parcare, iar apoi le plăteşti ţiganilor care îţi ţin locul. Deci două taxe. Am găsit totuşi un loc de parcare, dar mai sus în oraş, unde am şi vorbit cu vecinii şi am schimbat numerele de telefon în caz că se întâmplă ceva. Am tocmit hamali să ne care câteva bagaje pentru că noi patru cu greu făceam faţă. La ce bun am cărat baxul de făină de mălai, nici acum nu pot să ştiu?! În deltă găseşti de toate, de la îngheţată la orice, chiar şi în cele mai îndepărtate localităţi, darămite la Sulina.

RECOMANDĂM tuturor pescarilor să nu plătească nicio taxă pe nimic la RBDD sau alte asemenea prostii. Nu plătiţi permisul de pescuit în deltă, pentru că nu vă foloseşte la nimic, oricum zonele cu peşte sunt concesionate, iar taxa de vizitare este din nou o taxă pe nimic, pentru că nu am văzut ca cineva să cureţe sau să întreţină ceva pe unde am umblat. NU TAXELOR DE FRAIER!!!

Pe vapor e o înghesuială de-ţi vine rău, aşa că nu vă încumetaţi să mergeţi cu câini, pentru că vor leşina de căldură, cel puţin pe perioada verii. La Sulina coborâm toate bagajele enorme, pianul, sacii cu pietre de moară, scările, recamieurile şi baloţii de paie, după care ne suim într-o dubă ce ne duce direct pe plajă la un preţ ridicol. Acolo, la doar 50 de metri de plajă, campăm într-o zonă plină de vegetaţie umbroasă unde predomină arbuştii de tuia şi cătină şi un fel de iarbă ascuţită pe care am denumit-o “iarba neprietenoasă” cu care poţi să omori un om la cât e de lungă şi de ascuţită.

Cea mai frumoasă plajă de pe litoralul românesc

Plaja de la Sulina este cea mai frumoasă plajă de pe Litoralul Mării Negre de la noi din ţară. Apa nu este sărată decât foarte puţin şi ai impresia că te scalzi într-un lac imens. Mergi sute de metri în larg, iar apa îţi ajunge de-abia până la brâu, iar apoi urmează un gropan uriaş de câteva zeci de metri pe care îl traversezi înot pentru cei care ştiu cât de cât să înoate, iar după gropan urmează din nou o întinsură cu apă mică. Nisipul de la Sulina este cel mai fin întâlnit la noi, iar plaja este liniştită, nu foarte aglomerată şi gălăgioasă cum sunt cele consacrate pentru cocalari şi seminţari. Am prins o vreme în care nu erau deloc valuri, astfel că marea era deosebit de calmă. Am savurat din plin două zile la Sulina pe plajă şi ne-am bucurat de frumuseţile date de Dumnezeu.

Un prim pescuit l-am făcut într-o seară, pe un canal din apropierea plajei. Am văzut pescari acolo şi auzisem că se prindea biban şi avat. Am dat la plută şi am luat obleţi gigant cu puţină nadă şi cu câte doi viermuşi muribunzi pe cârlig. Obleţii intrau şi la pâine sau la pastă de borcan amestecată cu puţină pâine. Plutele, ce-i drept, erau între 3 şi 5 grame, pentru că pe canal persista un uşor curent. Nimeni nu prindea, iar canalul era navigat din când în când de ambarcaţiuni mici – o prostie, pentru că peştele nu mai stă pe canale. A doua zi am făcut o partidă modestă la plătici destul de frumoase, am nădit puţin şi la crap dar n-a intrat nicio balubă. În schimb, Paul, colegul meu, a prins câteva babuşti frumuşele. Nu ştiu dacă am avut 1,5 kg de peşte în acea zi. Bab dădea la linguriţă şi la vobler, însă n-a avut nici măcar un atac.

Obe era ocupat să înveţe să lanseze, iar monturile lui erau numai în copaci sau în stuf. A fost chinuitor pentru el, dar s-a ambiţionat să înveţe şi până la urmă s-a prins de şmecherii şi ne-a asigurat chiar că l-ar tenta câteva partide pe viitor, dar să fie peşte.

Sulina, un oraş pierdut în timp

Sulina este un oraş uimitor, dar din păcate animat doar vara. Aici preţurile apartamentelor sunt destul de mari, pentru că oamenii vor să fugă şi să-şi cumpere altceva în alt loc, sătui de condiţiile aspre de pe Dunăre. Turişti sunt destui, dar parcă nu suficienţi pentru a susţine economia locală. Oamenii sunt destul de trişti, ca de altfel prin toată ţara. Amintirea vremurilor bune, a oraşului înfloritor de altădată, mare port unde se fixa preţul atâtor mărfuri, a rămas doar o pâclă pe conştiinţa tuturor. Preţurile sunt de râs, pentru că predomină sărăcia, iar pieţele şi magazinele sunt modeste sau chiar sărăcăcioase. Cu toate astea, oamenii mai şi zâmbesc, sunt calzi şi primitori. Se bucură de fiecare leuţ pe care îl întinzi. Viaţa e grea la Sulina.

Am plecat de la Sulina, luând din nou duba până la debarcader, iar apoi am traversat canalul mare cu lotca, iar pe malul opus ne-a aşteptat Marcel împreună cu Vasile, cei doi prieteni buni pe care i-am pierdut prin vieţile anterioare. Ne-am urcat în remorca jeep-ului şi a urmat o expediţie ca-n safari prin deşertul sălbatic al deltei şi prin pădurea Letea. Am oprit în C.A. Rosetti, unde am băut o bere cu localnicii care ne întrebau de politică. Le-am zis-o pe aia dreaptă şi ne-au rugat să mai venim. Parcurgeam kilometri prin deltă ca într-un muzeu viu, admirând maşinile lipovenilor, mai exact carcasele moarte de pe marginea drumului, casele din stuf, gospodăriile pitoreşti tradiţionale.

Într-un sfârşit, am ajuns şi la Periprava, unde ne-am cazat în fundul grădinii lui Marcel, sub nişte sălcii bătrâne şi pletoase chiar pe malul ghiolului Nebunu, un nume predestinat anumitor membri ai echipajului hunedorean de căutători ai monstrului. Aveam de toate aici – o bucătărie primitoare şi utilată cu de toate, un duş natural cu butoi, o toaletă ecologică, o parcare de lotci în fundul grădinii, legume la discreţie în grădină – 100% naturale. Marcel era deosebit de primitor şi de amabil cu noi. Ne-a aşteptat cu 10 kg de somn pe care l-am şi prăjit o parte în prima seară, cu mujdei de usturoi cu smântână şi mămăligă, că deh, aveam mămăligă, har Domnului. Ne spunea că zilele trecute a umflat crapi pe canalul Chilia de 9 kg, de 6 kg, de 5 kg.

Delta fără peşte

Muream de nerăbdare să-i întâlnim şi noi. A doua zi, la 4 dimineaţa, ne-am trezit, am băut o cafea, am mâncat rapid câte un sandviş şi am plecat cu barca motorizată pe canalul Chilia. Luasem din Sulina 40 de litri de benzină pentru călătorii cu barca la pescuit. Am coborât mult pe marele canal, trecând pe lângă ambarcaţiunea Poliţiei de Frontieră şi salutând malul vecin, unde se află ucrainienii. Am luat o lotcă ascunsă în stuf, am legat ambele bărci una de alta, am coborât ancora şi ne-am pus în curent, fiecare cu câte o lansetă grea de fund, ba cu râme negre mari lipoveneşti, ba cu boilies sau porumb. Imediat, Paul a umflat un somotel de maximum 1,5 kg – “moacă” după cum îl numesc localnicii. Ne-a încurajat şi am insistat cu toţii schimbând mereu monturi, momeli, saci solubili, momitoare etc. Nu am mai prins nimic în acea zi, în ciuda faptului că am insistat şi la spinning prin apropierea malurilor stufoase. Nici măcar o trăsătură n-am avut.

Pe la jumătatea zilei ne-am întors acasă. Seara am ieşit pe ghiolul Nebunu, unde cu greu ne-am făcut loc printre buruieni. Nu pot să-i înţeleg pe bucureştenii care au vile şi pensiuni pe malul ghiolului şi care stau şi se uită toată ziua la plasmă pe terasă, dar nu s-ar urca într-o barcă să cureţe puţin ghiolul de buruieni. Acolo era greu de pescuit, pentru că peştii nu aveau niciun motiv să iasă din buruieni pentru a vizita micile ochiuri de apă cât de cât mai curate, aşa că stăteau liniştiţi în camuflaj. Localnicii se plângeau că nu intra nimic la plasele puse pe apă, cum de altfel nici pe canale sau pe braţele Dunării nu prind mare lucru, decât foarte rar.

Am nădit totuşi cu un amestec de nadă, râme tocate, boabe de porumb, pelete, cânepă şi ce am mai avut, pentru a scoate cărăsocii şi crapii, cei pe cale de dispariţie care printr-o minune s-ar mai fi putut afla pe acolo. Bab a prins scăpat un ditamai cărăsocul chiar lângă lotcă din pricină că aceasta era foarte instabilă. Am prins totuşi vreo două roşioare frumoase, dar atât.

La lăsarea întunericului, ne-am întors spre casă, din nou cu buzele umflate şi cu speranţa că vom prinde în zilele ce vor urma. Ţânţarii ne atacau în valuri, aşa că ne-am făcut cu greu loc prin stuf, în timp ce dădeam la rame. Ajunşi pe mal ne-am îmbrăcat, ne-am dat cu soluţii şi sprayuri, care, culmea, chiar funcţionează. Orele 21, atunci când apune soarele, sunt critice, pentru că atunci atacă hoardele nesfârşite de bâzâietori, dar în jurul orelor 23 poţi să stai liniştit în tricou, în deltă.

A doua zi am pornit din nou dis de dimineaţă pe canal, cu o mămăligă pentru coşuleţ făcută de Vasile, un lipovean get-beget care n-ar pleca nici mort din deltă, deşi nu mai prea are ce să facă acolo pentru că ocupaţia de bază – pescuitul, le-a fost furată lipovenilor de către cei care au samsarit delta prin concesionări abuzive. Iată că o ocupaţie milenară a fost stârpită de către tâlhari. Norocul lui Vasile este că slujeşte în slavonă la biserica din sat. Teoretic, este doar clopotar, însă obiceiul lipovenesc este ca preotul să fie ales de comunitate. Am fost la biserica din Periprava şi m-a cutremurat credinţa oamenilor şi simplitatea lor. Ce nave rapide, ce averi, ce milioane de euro, ce BUCATĂ DIN HARTA ROMÂNIEI CONCESIONATĂ!!!

Tags:

About Bogdan Leu