Hunedoreanul Andrei Lazăr este scriitor la 12 ani

Elev “de 10 pe linie”, pasionat în special de literatură, dar şi de limbile străine, Andrei Lazăr a stabilit un record neomologat: este cel mai tânăr autor de carte din judeţul Hunedoara. Primul lui volum, “La limita dintre real şi fabulos”, a fost lansat în urmă cu foarte puţin timp, la Deva, pe când el era abia în clasa a şasea. 

Pentru Andrei Lazăr, singura perfecţiune a lumii în care trăim este literatura

“Şi cum e cartea asta? Tu ai văzut-o? Ai citit-o?”
“Daaa. E frumoasă. Sunt nişte lucruri aşa… pe care şi le imaginează el. Ca un fel de poveşti. În altele vorbeşte cu personajele… Sunt… cum să vă zic?, aşa, un fel de interviuri…”, spune o colegă de-a lui, dintr-a opta. Are ochii mari, albaştri, migdalaţi şi nasul în vânt. Fără îndoială cartea i-a plăcut, iar asta nu poate decât să te facă foarte curios. “Este cel mai tânăr scriitor pe care noi, Biblioteca Judeţeană, l-am prezentat publicului nostru fidel.

Cu o sensibilitate aparte, pasionat de lectură, elev excepţional al Colegiului Naţional “Iancu de Hunedoara”, cu rezultate remarcabile în special în domeniul literaturii (Andrei Lazăr a obţinut locul al II-lea la Concursul naţional de literatură “Ionel Teodoreanu” la ediţia din 2012), adolescentul oferă un volum în care a adunat laolaltă texte ce dovedesc o maturitate şi o profunzime impresionante. Din toate aceste texte se desprinde în primul rând dragostea pentru citit şi interesul deosebit pentru toate domeniile cunoaşterii, la finalul cărţii aflându-se interesante şi incitante abordări interdisciplinare. Tânărul scriitor se autodefineşte cu obiectivitate şi cu o perfectă cunoaştere de sine”, spune Sebastian Bara, directorul Bibliotecii Judeţene “Ovid Densusianu”, din Deva.

De la “Cireşarii”, la Italo Calvino

Ca să ajungi acasă la Andrei urci mai întâi dealul Chizidului. Te rătăceşti, întrebi, până la urmă dai de o casă pitulată la umbra unor arbori şi a gardului viu. Andrei aşteaptă cuminte în sufragerie, în semiumbra obloanelor trase. Aici începe el să povestească despre aventura asta a lui şi despre iubirea, patima sa pentru literatură, despre prieteniile imaginare pe care le-a legat cu personajele pe care le-a cunoscut.

Andrei vorbeşte despre cărţi ca despre îngeri şi îţi dai seama că literatura e, cu adevărat, viaţa acestui copil minunat, care, în spatele tuturor poveştilor frumoase pe care le visează cu ochii deschişi şi-apoi le scrie caligrafic, cu cerneală albastră, are el însuşi o poveste pe care-o păstrează tainic, până-i va veni vremea, o poveste a lui, o adevărată istorie a autodepăşirii obstacolelor, a suferinţelor şi-a greutăţilor vieţii. “Un cititor ideal trebuie să se dedice acestei pasiuni, să ajungă cu ea la extreme… Citind, acesta se află într-o altă lume, însă trebuie să ştie să o interpreteze, altfel miracolul se stinge…”, crede Andrei.

Deşi mai are ani buni până la majorat, Andrei Lazăr scrie matur şi impresionant

Dacă te împrieteneşti cu el îi poţi spune Andi, şi-o să afli că vrea să devină scriitor, că şirul cărţilor pe care visează să le scrie se întinde lung, hăt, departe… dar – la fel ca mama lui – vrea să fie şi profesor de limba şi literatura română şi engleză. A început de foarte mult timp să citească. Avea vreo patru ani, când le citea colegilor, la grădiniţă. “Ştiam pe de rost cărţi, cărţulii… Întotdeauna le reţineam, le povesteam”. Lista de lecturi parcursă de Andi Lazăr este lungă şi cuprinde tot felul de cărţi, precum “Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor” şi “Alice în lumea oglinzilor”, “Cireşarii”, “Robinson Crusoe”, “Singur pe lume”, dar şi Edgar Allan Poe, Italo Calvino sau Michael Ende.

Prieten cu Reynie Muldoon

Cu personajele astea şi-a petrecut Andi vremea. A corespondat cu Remi, din “Singur pe lume”, emoţionanta carte a lui Hector Malot, i-a intervievat în paralel pe Eduard Tudor şi Tom Canty, din “Prinţ şi cerşetor”, dar şi pe Alice, personajul principal din “Alice în Ţara Minunilor” şi, inspirat de Edgar Allan Poe, “a pictat” în cuvinte tabloul maleficei pisici negre. Ba chiar s-a împrietenit cu Reynie Muldoon, din “Misterioasa societate Benedict”. Pornind de la volumul “Păpuşa de porţelan”, a lui Astrid Bolea, a scris teatru mut, piesă în care personajele principale sunt neobişnuitele “eu” şi “tu”, amintind de teatrul absurdului al lui Eugen Ionesco, a făcut paralele între cărţi şi filme, a parodiat poveşti consacrate, dar a scris şi scurte recenzii la volumele citite. Prezentări de carte, cum le spune micul maestru al stiloului cu cerneală.

Te scuteşte involuntar în a-l descoase şi îşi face singur autoportretul. Zice că “Autorul e un mare visător… Ajutat de pană şi de călimară scrie tot ceea ce îi dictează sufletul. Îşi închipuie lucruri fascinante, nebănuite şi le aşterne pe hârtie, ca şi cum ar crea un cântec… Are totul întipărit în minte… Păstrează o comoară în suflet, ce în curând va fi descoperită”. Andi spune că un cititor nu trebuie să se menţină neapărat neutru faţă de cartea pe care o citeşte, nu trebuie să înceteze să fie el, dar cu toate acestea trebuie să rămână disponibil sufletului şi suflului cărţii. Tocmai de asta, despre cărţile care nu i-au plăcut a scris chiar el, în cartea lui. Ori mai degrabă a scris despre tehnicile folosite de unii autori, cum ar fi cazul lui Daniel Defoe, creatorul atât de popularei “Robinson Crusoe”. Andi crede că autorul, un bun cunoscător al domeniului acesta al marinei, al navigaţiei, a insistat prea mult tocmai pe aceste detalii care, pentru un novice în această lume a mărilor, a oceanelor şi-a călătoriilor pe ape, sunt – de multe ori – neatractive sau chiar agasante.

Izvorul cunoaşterii, începutul omenirii

Şi, deşi volumul său cuprinde mai mult scrieri specifice prozei, Andi spune că tot mai mult îi place poezia. Cel puţin s-o citească, dacă nu chiar s-o scrie. Până acum i-a îndrăgit pe Eminescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana şi Alexandru Macedonski. Micul scriitor crede că iubeşte poezia tocmai pentru că aceasta are mai multe “chei de interpretare”, e mai complexă, iar ramificaţiile ei se pot întinde mult, până departe, înspre cer.

Întocmai cum scria undeva Constantin Noica: “Un cuvânt este un arbore”.
“De multe ori am dorit să descopăr ceva…
Nu ştiu exact ce.
Un izvor al cunoaşterii, începutul omenirii…
Până într-o noapte!
Am trăit un vis straniu…
Totul în juru-mi era negru ca pana corbului.
Nu zăream, nu auzeam, nu simţeam nimic.
Mă aflam într-un alt timp şi spaţiu.
Peste puţin timp am descoperit ceva:
Acest loc avea nevoie de puţină culoare,
De vieţuitoare şi chiar de oameni.
Un gând mi-a trecut prin minte:
Eu puteam fi creatorul acestui univers.
Cum? Pur şi simplu, prin cuvinte!
Da, aceasta era soluţia… (Vă rog, nu vă gândiţi
Că m-am pus în postura lui Dumnezeu. Voiam doar să fiu de folos.)
Încetul cu încetul, totul a prins contur.
Puterea cuvântului crea lucruri încântătoare:
Fiinţe, oameni, iubire, înţelegere […]”,
scrie Andrei Lazăr, în cartea sa.

Spune că volumul acesta a fost, de fapt, o surpriză şi pentru el. Deşi îşi scrie singur textele la computer, cartea aceasta a fost scrisă “electronic” în întregime de mama lui, profesoara de română şi sprijinul lui de nădejde. “Andi n-a ştiut nimic. El scrisese textele de mână, pe caiet, iar noi am vrut să îi facem o surpriză”, povesteşte tatăl său, Daniel Lazăr, profesor de fizică la Colegiul Naţional “Iancu de Hunedoara” din oraş. Cei doi au căutat aşadar o editură care să scoată cartea în condiţiile grafice pe care le doreau, iar mama a tehnoredactat întreg volumul. Scrierile lui Andi încă din clasa a cincea. Când cele trei sute de exemplare au fost gata scoase de sub tipar, părinţii l-au dus pe Andi la Castelul Corvinilor. Într-o sală de aici, ca o comoară ascunsă, Andrei şi-a descoperit propria carte.

Mama de la catedră

A urmat lansarea, alături de părinţi, prieteni şi apropiaţi, iar toate cele trei sute de volume au fost dăruite de autor, acum scrierile sale aşteptând o a doua ediţie. Între timp, Andi a început deja să scrie alte poveşti, pentru cel de-al doilea volum al său. După succesul pe care l-a avut la concursul de lectură şi interpretare “Ionel Teodoreanu”, unde a primit premiul pentru cea mai originală lucrare, Andi se va pregăti, din nou, pentru Olimpiada la limba şi literatura română. Studiază româna cu mama lui, iar fizică face cu tatăl său. Îl întrebi cum e ca, la catedră, în loc de un dascăl obişnuit să fie chiar mama sau tata. Andi zâmbeşte. Pentru el nu e nimic neobişnuit în asta. “Păi, şi cum le spui tu la ore? Cum li te adresezi?”, îl întrebi. “În niciun caz cu doamna profesoară!”, râde Andrei. Nici mama, nici doamna profesoară, ci undeva între ele, acolo unde nu mai e nevoie de cuvinte, pentru că Andi şi cei doi profesori şi părinţi (totodată) se bucură, realmente, că se află împreună, oriunde ar fi ei. Acasă şi la ore. Pleacă împreună dimineaţa la şcoală, iar domn’ profesor spune că a fi dascăl propriului său fiu este tot ce şi-ar fi putut dori vreodată. “Am visat asta dintotdeauna!”, spune Daniel Lazăr. De altfel, doamna profesoară spune că rezultatele de la concursurile la care a participat Andrei confirmă – dacă mai era cazul – valoarea adolescentului. După Andrei cel de acum, singura perfecţiune pe lumea asta e aceea a literaturii.

Oceanul cu poveşti

Nimic mai frumos, nimic mai desăvârşit, decât cuvintele astea negre şi mici, înşirate, aliniate ca mii şi mii de batalioane de furnici harnice, gata oricând să pornească împreună, de mână, spre oceanul cu poveşti. “Aş vrea să ştiu – scrie Andrei – ce se petrece într-o carte închisă. Probabil că nu există decât literele tipărite pe hârtie, dar totuşi ceva tot trebuie să se petreacă […]. Apar personaje pe care nu le cunosc, fel de fel de aventuri, şi isprăvi, şi lupte – uneori au loc furtuni pe mare sau ajungi în ţări şi oraşe străine. În carte se găsesc toate acestea dinainte. Aş vrea să ştiu în ce fel?”. Dintre toate oraşele vizitate de el însuşi până acum, cel mai mult i-a plăcut Iaşiul geniilor literaturii.

A umblat pe la muzee, pe străduţele labirintice cu clădiri venind spre el ca nişte animale preistorice calme şi domoale, a văzut teiul lui Eminescu – MARELE ARBORE al literaturii române – şi a sorbit aerul acela sărbătoresc, aer care respira el însuşi literatură. De acolo a venit cumva un om nou, mai tânăr, mai puternic, ca şi cum lui Andi Lazăr i-ar fi crescut aripi. Când citeşte, cufundat în cărţile lui de aventuri, ori în rime cadenţate sau albe, Andi se înalţă sus, undeva, deasupra lumii. Dincolo de nori. Fără griji, fără constrângeri. De altfel, Andi e convins că lui, cel puţin, cărţile i-au schimbat viaţa. Pentru totdeauna.