Cronica sentimentală: Fotbal, călătorii în istorie (l)

Doamna Ana Maria Prodan, şi am zis “Doamna” numai din ardelenismul meu funciar (care mă face păstrător al unei… legitimaţii de ardelean, de la partidul, care nici nu mai e, cel al lui Sabin Gherman), Doamna Chiajna, mai corect şi mai definitoriu pentru persoana în cauză, nu datorită faptului că de-acolo şi-a lansat soţul în lumea antrenorilor de băgat în seamă, ci mai mult datorită unor trăsături comune cu legendara Doamnă, mi-a atras atenţia mai mult prin reportajele unei televiziuni tabloide 80 la sută despre aventurile Doamnei şi, în subsidiar, familiei sale, inclusiv merituosul antrenor, încă, al Stelei, în Las Vegas… 

Şi, într-o tentativă de parafrazare a titlului unei vechi cărţi a mentorului cronicarilor sportivi români, Ioan Chirilă, “Şi noi am fost pe Conte Verde”, am vrut, cu oarece orgoliu, să-i replic numitei doamne: “Şi noi am fost pe Strip, în Las Vegas”…

Lotul de 22 al României care a fost prezent la Campionatul Mondial din Mexic

Pentru că în secvenţa ce tocmai îmi apăruse în faţa ochilor, după o butunoare nervoasă a telecomenzii, în tentativa de a fugi de omniprezentele, poate şi pe fierul de călcat, imagini şi comentarii savante despre referendum, am dat tocmai peste Doamna cu familia ei restrânsă, adică cei doi Reghe, mare şi mic, pe Strip, în preajma hotel-cazinoului Mirage. Strip, aşa îi zic ei, localnicii, bulevardului central, cu numele Las Vegas. De fapt, chiar axa oraşului, de-a lungul căreia, scriam eu la întoarcerea din fabuloasa călătorie în America din deşert, se înşiră numeroase hoteluri-cazino, pe care n-am reuşit să le număr şi nici nu am reuşit să aflu numărul lor exact, pentru că acesta este, cum am văzut recent, la fel ca populaţia României, variabil, în jurul cifrei 155. Se demolează mereu hoteluri semeţe acum câţiva ani şi se înalţă altele mai noi, mai date naibii, iar la Veneţianul şantierul încă nu e închis… Însă dăinuie Circus-Circus Hotel-Casino, despre care aflasem câte ceva din cartea lui Romulus Rusan, bărbatul cu acte al Anei Blandiana, “America ogarului cenuşiu”. Şi acum, peste 35 de ani, şi acum aproape 10 ani, românii tot la Circus-Circus trag. Acolo e locul nostru. Ca şi acasă, tot numai circus-circus.

Şi mai scriam că, spre deosebire de europeanul Monte Carlo, unde cazinourile sunt rezervate exclusiv miliardarilor, în Las Vegas cazinourile sunt ale poporului american.

Cum spunea un focşănean din grupul nostru de români necăjiţi ajunşi în Oraşul Speranţelor, de aceea cazinourile şi sunt atât de multe şi de mari, enorme! În holul de la Veneţianul sunt reproduse Piaţa San Marco, cu cer fals deasupra, cu prăvălii, cafenele, restaurante, cu Canale Grande, cu apă, podeţe peste, gondole în mărime naturală, gondolieri cântând “O solle mio”!

Se povesteşte că nişte americani doldora cu bani dar nu şi cu şcoală, care au văzut Veneţianul, ajunşi peste ani în Veneţia veritabilă, au rămas perplecşi: “Uite, au şi ei ca la Veneţianul din Las Vegas!”. Sunt multe şi mari hotelurile-cazino tocmai pentru ca să ajungă toţi poporenii americani să-şi joace şansa de se îmbogăţi sau de a sărăci. Toţi, cei tineri, maturi, şi în vârstă până la… moarte, în cărucioare, în cârje, cum era o băbuţă care-şi băgase un card legat cu un lănţişor de gât, în dispozitivul maşinii ce toca dolar după dolar direct din banca unde lady avea cont.

Un debut aproape uitat

Cu convingerea că aceste câteva fraze v-au spus mai mult decât cele nu ştiu câte emisiuni TV care ne arătau de fapt cât de ajunsă e actuala Doamna… U, nu ce e Las Vegas, ne întoarcem la nea Vania Chirilă…

În cartea menţionată, cu verva-i cunoscută şi pasiunea sa pentru fotbal, inegalabilul cronicar ne povestea, prin 1983, despre prima aventură românească la Mundialul din Uruguay, 1930. “Conte Verde” era un transatlantic imens, un “palat pe apă”, cu care prima echipă naţională a noastră a plecat din Genova, oraşul lui Columb, peste oceanul lui Columb, la primul Campionat Mondial de Fotbal, inventat de
Jules Rimet, alături de doar alte trei echipe din Europa, Franţa şi Belgia, care s-au îmbarcat şi ele, la Barcelona, pe Conte Verde, şi Iugoslavia, care însă plecase de la Marsilia, cu “Florida”, refuzând să plece din Italia datorită litigiului privind Triestul.

S-a călătorit greu, cum s-a şi plecat, cu dificultăţi la eliberarea paşapoartelor, cu bani număraţi cu ţârâita, lipsa banilor fiind boală cronică, istorică, la români, despre care vom mai vorbi şi în continuare.

Până atunci să amintim că la primul Mondial România a obţinut următoarele rezultate: 3-1 cu Peru (goluri Stanciu, min. 2 şi 75), şi Barbu (min. 89); 0-4 cu Uruguay! Pentru echipa de-atunci au jucat: Lăpuşneanu -Burger, Czako-Robe, Vogl, Fieraru-Covaci, Deşu, Wetzer, căpitan şi antrenor!, Rafinschi, Barbu, iar Steiner şi Stanciu, numai în primul joc. Pe scurt, asta a fost aventura începutului, şi pare o mândrie că ne-am aflat acolo la începutul celei mai mari şi mai populare întreceri mondiale a fotbalului. La ediţiile din1934 – Italia şi 1938 – Franţa, prezenţa României a fost mai mult formală. De-atunci şi până-n 1970 nu am mai fost…

Aventura mexicană

Dar prezenţa în Mexic a Tricolorilor l-a inspirat pe cronicar… “Guadalajara – marea aventură!” se intitula o post-cronică a Mundialului mexican, şi începea cam aşa : “Scăpată din grupa preliminară, smulgându-i lui Eusebio – un fel de Pele al Europei – de pe piept medalia de bronz de la CM din Anglia (România -Portugalia 1-0, victorie absolut obligatorie după dramaticul România – Grecia 1-1, în care Domazos ne-a obligat să nu-i uităm numele…, echipa României a primit botezul în Templul fotbalului Wembley, 1-1 cu Anglia, cu mai puţin de un an înaintea traversării Oceanului spre Mexic. Nopţile Guadalajarei au fost transmise la televiziune românilor, care, în 1970, se mai aflau încă în civilizaţie. Abia în 1977-80 am început să batem dealurile din preajma Devei, să prindem cu instalaţii improvizate emisiunile sârbilor sau ungurilor, pentru a vedea mari competiţii de fotbal. Guadalajara 1970, stadionul “Monumental Azteca” a fost prima descătuşare, prima ieşire, de fapt intrare, revenire în Lume a primei generaţii de excepţie, de după Război, a fotbalului românesc! Generaţia celor 5 D: Dembrovschi, Dumitrache, Dumitru, Dinu, Dobrin, echipa căpitanului de pe Wembley – Mircea Lucescu, dar şi a lui Radu Nunweiller, jucătorul fără de care profesorul Angelo Niculescu nu putea alcătui “11”-le tricolor…

Dar putea fără Dobrin, cel care egalase după nenorocitul gol al pomenitului Domazos. Echipă pe care contemporanii Corvinului “de aur” au văzut-o şi pe viu, atunci când Lucescu, selecţioner, iniţiase turneul de lobby, s-ar zice azi, pentru noua Naţională ce o clădea el cu corvinştii lui dragi; meci simpatic, în care, în partea a doua, la un moment dat, Dobrin se făcea că-l angajează în adâncime pe Radu Nunweiller, dar trimite balonul pe partea dreaptă, în diagonală, şi-i strigă lui Radu: “Alo, domnu’, unde vă grăbiţi?”… Picată în “groapa cu lei” alături de Anglia, campioana mondială în exerciţiu, Brazilia lui Pele, şi Cehoslovacia, vicecampioană europeană “la zi”, echipei României nu i s-a acordat nicio şansă! Ba mai mult, i se prevesteau înfrângeri la golaveraje de… handbal! Dar, nu! Anglia s-a chinuit pentru 1-0, Braziliei i-am dat două goluri (Dumitrache şi Dembrovschi), iar Dumitru, răsfăţatul lotului, i-a pus piedică marelui, unicului Pele şi am bătut Cehoslovacia cu 2-1 ( goluri: Neagu şi Dumitrache). Cei care vorbeau de scoruri de 8-0 sau 10-0 s-au spălat pe mâini, acuzându-l pe pe antrenor că nu l-a folosit nici un minut pe marele nostru Pele, Gicu Dobrin, acuzaţie cu care profesorul Angelo Niculescu va muri.
Dar tabloidizarea presei se insinua de pe atunci, poza lui Răducanu cu Pele devenind mai importantă decât repetarea arbitrară a unei lovituri prin care Pele ne-a marcat golul victoriei!…

(Va urma)