Cronica sentimentală: Fotbal, călătorii în istorie (lI)

Aventura mexicană  a fost piatra-cap-de-drum a fotbalului românesc, chiar dacă din 1970 până în 1984 echipa României n-a mai ajuns într-un turneu final, european sau mondial. Dar, cu echipa din 1984, de la EURO, din Franţa, s-a ajuns la Coppa del Mondo 1990 – Italia, iar spiritul acela a dăinuit până la World Cup –1994, unde s-a amplificat, aproape că s-a manifestat specific marilor campioni, România ratând în manieră pur mioritică cea mai mare şansă din istoria sa! 

Dacă timpul nu va mai avea răbdare, să ne reamintim, măcar pe fugă, în scurte secvenţe, câte ceva din noua mare evadare a fotbalului nostru din anonimat! Calificată la EURO 1984 dintr-o grupă cu Italia, campioana mondială din 1982, Suedia şi Cipru, echipa României a ajuns în Franţa pe cât de neaşteptat, pe atât de meritat. În grupă cu Spania, RFG şi Portugalia, prezenţa şi şansele României păreau nule. Dar debutul, 1-1 cu Spania, ne dădea mari speranţe.

Prin Paris, pe vremuri

S-o luăm însă mai pe îndelete. Ajunşi pe aeroportul Orly cu un avion TU 154 al companiei TAROM, cei 25 de turişti români evadaţi în Occidentul “înspăimântător” şi “decadent”, conform propagandei vremii, au luat primul contact cu Oraşul-Lumină printr-un tur de autocar pe la, sau pe lângă cele mai centrale atracţii ale metropolei. Seara vedem meciul de deschidere Franţa – Danemarca 1-0, în care Platini îşi anunţă intenţia de a deveni vedeta campionatului.

În zilele până la plecarea spre Saint Etienne batem Parisul la pas, cu harta în mână. La Luvru, după o a doua încercare (prima fiindu-ne anulată de o grevă a lucrătorilor din domeniul culturii), reuşim să-i smulgem Monalisei lui Da Vinci un surâs şi pentru noi, nişte români care trăiau cu senzaţia că le-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Apoi ajungem la Montparnasse, la mormântul lui Constantin Brâncuşi, şi regretăm că nu ne permitem 25 de franci pentru a urca la etajul 59 al turnului care domină cartierul. Mai târziu vedem la TV Iugoslavia – Belgia 0-2 şi impresia că Susici, cunoştinţa noastră de la meciurile Corvinului cu Sarajevo, nu este în formă, ca toată echipa sa, se va confirma.

Am fost egali cu marile echipe

La Saint Etienne am jucat bine, am dominat, am ratat, am luat gol din penalty, la o fază în care Gallego a plecat din ofsaid, golul lui Carrasco a avut viaţă scurtă, pentru că atacantul nostru Coraş, mai bun decât Cămătaru, s-a descurcat mai bine dintr-o încurcătură de picioare şi a reuşit să trimită mingea lui Boloni, care a şutat – bombă pe lângă Arconada. E bine, fiindcă şi după pauză am fost mai buni, Klein, Rednic, Coraş, Iorgulescu şi, în final, din nou Klein – unul dintre cei mai buni jucători ai noştri în toate cele trei meciuri din Franţa –, au avut bune ocazii de gol, dar nici una n-a mai trecut de Arconada. Ne mulţumim cu egalul şi noi şi Mircea Lucescu, cu care vorbim la Lens, înaintea meciului cu RFG, sperând că-n următoarele două partide vom obţine încă două puncte. Am jucat foarte bine, am făcut cel mai bun meci cu Republica Federală a Germaniei, dar am fost învinşi de Voller (două goluri), pe care ai noştri nu l-au băgat în seamă, preocupaţi fiind de Rumenigge şi Allofs.

Dar, am pierdut mai cu seamă pentru că Rednic, Coraş (autorul golului nostru, din minutul 46), Ţicleanu, din nou Rednic au ratat mari ocazii, iar în final Schumacher, la bomba de 2-2 a lui Boloni, evită miraculos golul ce l-ar fi meritat echipa României! Iar Rumenigge oftează: “Încă nu am văzut echipa RFG aşteptând cu atâta nelinişte fluierul final!”.

Consolarea amatorilor

Un egal cu RFG ar fi fost convenabil, pentru ca la Nantes, cu Portugalia, să nu fim presaţi să jucăm exclusiv la victorie. Aşa că luăm drumul spre Nantes, cu autocarul, pe Valea Loirei, încărcată de istorie şi de castele agăţate de buza dealurilor ce străjuiesc cursul apei. A doua zi pe elegantul “Stade de la Beaujoire”, inaugurat cu ceva mai mult de o lună în urmă de echipa României, tricolorii nu au reuşit să recupereze ce au pierdut cu Spania şi cu RFG. Dimpotrivă, până la schimbarea lui Cămătaru cu Augustin, am jucat foarte timorat în atac. Noroc cu Klein şi Ungureanu, prin efortul cărora menţinem scorul alb şi sperăm că după pauză… Speranţe zadarnice, Gabor, intrat în locul lui Irimescu, nu reuşeşte mai nimic, Klein nu mai poate, se prăbuşeşte, Boloni nu prinde niciun şut, Rednic, ca mijlocaş, pierde două ocazii, Augustin nu se vede, iar Nene, rezerva, înscrie golul în minutul 80!

Am fost la EURO 84 cu lecţia apărării foarte bine învăţată, dar turneul a fost al atacului, iar România acolo a pierdut! A doua zi vizităm, ca să uităm supărarea, portul St. Nazaire, seara jucăm un meci cu un grup de tineri din zonă; am fost conduşi şi noi cu 2-0, dar după pauză, graţie jocului dârz, poate prea dârz al deveanului Ioan Ştaier şi golurilor marcate de Vian Pârva, tot devean, am egalat şi apoi am câştigat cu 3-2. Aseară, dacă jucau şi tricolorii aşa… Revenim la Paris prin Angers, Le Mans, vedem bucla Dunlop a circuitului, Chartres, Versailles, magnific, Notre Dame de Chartre, mai mică decât cea de la Paris, dar mai frumoasă.

Marea finală, Franţa – Spania, egala noastră în grupă, n-a fost chiar… mare. Victoria echipei lui Michel Hidalgo, a lui Platini, perla strălucitoare a Franţei în acei ani, campion al Italiei şi câştigător al Cupei Cupelor cu Juventus, campion al Europei cu Franţa, dar şi victoria lui Tigana, mai ales în finală, a fost uşurată de Arconada când a scăpat mingea din mâini în… bocancul lui Platini, iar apoi arbitrul cehoslovac V. Christov nu şi-a pemis să pericliteze un succes atât de bine pregătit, şi nu a acordat penalty-ul de rigoare la un fault asupra lui Santillana…

Am terminat pe locul 7, din 8 echipe. Atunci nu mergeau atâtea într-un turneu final, ca azi, unde tot mai rar ajungem, sau chiar deloc…