Acum, când am început o nouă campanie de calificare la un nou Mondial; acum, când, după meciurile cu Estonia şi Andorra, avem dreptul să sperăm că vom traversa din nou Oceanul, chiar dacă Naţionala joacă ţurcă, în rimă perfectă cu Piţurcă, amintirile ne copleşesc.
Şi, fiind vorba de antrenori, trecem repede peste câteva consideraţii privind… privirile strâmbe ale presei noastre spre selecţioneri şi rezultate ale Naţionalei în anii recenţi şi ne gândim ce praf şi pulbere l-ar fi făcut presa autohtonă pe Răzvan Lucescu după acel 2-0 cu Estonia, pentru urâţenia jocului echipei! Sigur, nu o să-i cer niciodată lui Piţurcă frumuseţe a jocului, spectaculozitate, el structural nu poate preda şi cere unei echipe aşa ceva, dar este maestru la câştigarea punctelor, meciurilor, poturilor!
Fiind vorba de o reală foame de performanţă, de calificări şi rezultate, foame a tuturor celor pentru care verdele şi mirosul gazonului înseamnă Eden, lui Piţi i se iartă că echipa seamănă cu el, adică e ternă, posacă, dacă nu chiar urâcioasă, dar pragmatică, face rezultate, însă nu scoate lumea în stradă în puterea nopţii. Spre deosebire de…
Despre Minciuni din Istorie
Şi, acum revin la amintiri, chiar cu riscul să vă plictisesc, dar ţin să reamintesc celor ce au uitat şi să le spun celor ce nu au ştiut că fotbalul nostru a avut şi zile mai bune, mai fericite, cu alţi antrenori şi jucători. Cum ar fi vechea noastră cunoştinţă Emeric Ienei, pe care nici nu-l mai pot simpatiza de când, după Revoluţie, nu se mai cheamă Jenei, care chiar figurează, într-o temeinică enciclopedie a fotbalului, ca secund al lui Mircea Lucescu, încă de la celebrul 4-0 cu Austria, în 1986, după care lui Lucescu i s-a spus că nu mai corespunde ca selecţioner. Or, aşa ceva este exclus, şi chiar minciună, cei doi neformând niciodată cuplu de antrenori! Dar minciuna în Istoria Românilor are rădăcini adânci, solide, se confundă cu realitatea istorică. Şi, ca să ne referim numai la sport, numai la fotbal, o altă mare minciună a fost lansată tot de un influent cotidian de sport, sub directoratul celui mai complet şi competent comentator de sport, Cristian Ţopescu, care relata ca senzaţională o poveste – falsă total – despre amintirile lui Pele din România! Unde nu a fost niciodată!
Amintiri
Deci, cu băftosul Ienei, Naţionala României se califică la Italia Novanta, Coppa del Mondo, pentru a doua oară. Prima dată era în 1934, iar după Bulgaria – România 1-3, România – Grecia 3-0, Grecia – România 0-0, România – Bulgaria 1-0, Danemarca – România 3-0 şi România – Danemarca 3-1, ajungem în Italia cu entuziasmul marii reuşite din Decembrie 1989 şi cu simpatia şi aplauzele întregii Europe. La Bari, cu speranţe în simpatia locală, însă fără Hagi în echipă, batem URSS cu 2-0, prin golurile lui Lăcătuş, dar după cinci zile pierdem, cu Hagi în primul “11”, surprinzător la prima vedere, cu Camerun, 1-2, golul nostru marcat de Balint, după care la Napoli –”acasă” la Maradona! –, facem egal cu Argentina lui, cu el în formaţie, Balint egalând după golul lui Monzon.
România în optimi, în premieră mondială, calificată de pe locul 2, cu 3 puncte, primul fiind ocupat de Camerun, o premieră şi mai… mondială, datorată unui jucător de excepţie, chiar şi pentru vârsta sa, 38 de ani, Roger Milla. Acesta ne-a bătut pe noi, dar a uitat de goluri la meciul Camerunului cu URSS, şi marii antrenori sovietici Lobanovschi şi Nepomniaci au regizat cel mai mondial blat, sovieticii bătând la scor, 4-0, Camerunul, oricum calificat cu 4 puncte deja acumulate! Dar ce ar fi păţit Lobanovschi, întors în Uniune bătut şi de conaţionalul său din Africa? Da, Valeri Lobanovschi, un fel de patriarh al fotbalului sovietic, ca antrenorul galonat al lui Dinamo Kiev şi vicecampion european, în 1988, cu Zbornaia, adică selecţionata, în rusă, adunata, strânsa mai pe limba lor; dar Lobanovschi nu se putea întoarce în Uniune desculţ!
Aşa, de pe locul 2 în grupă, în optimi ne-a venit Irlanda, adevărat blestem, de care nu scăpăm! Irlanda, venită din obscura şi oculta grupă F, în care s-au jucat cele mai slabe meciuri, cele mai urâte, echipe prezumate ca mari forţe, precum Anglia şi Olanda, alături de Irlanda şi Egipt, au creat o neutralitate care a necesitat esemnarea ocupantei locului 2 prin tragere la sorţi.
Ratarea lui Timofte
Aşa că mânuţa unei tinere şi spectaculoase italience ne-a adus în faţa Irlandei, când noi aşteptam Olanda şi numai pentru orgoliul de a-i vedea faţă-n faţă pe Hagi şi Gullit! N-a fost să fie, dar nici calificare… După 0-0, final şi în prelungiri, la penalty-uri am mers gol cu gol până la 4-4… A ratat Daniel Timofte, omul nostru de la Jiul. L-am apărat şi atunci: “Nu trageţi în Timofte!”, îl apăr şi acum! Nu, atunci nu de-aia am ratat noi o performanţă. Mai degrabă pentru că dintotdeauna ne mulţumim cu puţin. Ia citiţi ce declara “la cald” Jenei: “Sunt foarte mâhnit, pentru că nu trebuia să pierdem acest meci. Irlandezii nu au făcut toată partida decât să arunce baloane în faţă, de angajament, iar o contribuţie deloc falsă în economia jocului şi-a adus arbitrul brazilian, care le-a tolerat cam multe intrări dure. Astăzi, şansa nu a fost de partea noastră”. Şi tot aşa, bla-bla.
Mai sincer a fost Jacky Charlton, antrenorul irlandezilor: “Cu puţină şansă, românii ne-ar fi trimis acasă. Îmi pare rău pentru ei. Sunt jucători buni!”. Adevăr este şi că în meciurile din grupă românii s-au comportat strict şi specific româneşte, alternând meciurile unul rău după unul bun, sau invers, iar în cantonamentul de la Telese Therme, după calificarea în optimi a fost… mare bal mare, confirmare venită şi de la Ion Ghiţulescu, destul de explicit, chiar dacă încerca să atenueze obiceiul naţional de a uda până la beţie un succes.
Iar dacă ne gândim că, înaintea “optimei”, Jenei, împreună cu Dinu, ministrul, au tras o fugă până la Bucureşti, vezi Doamne, după mingi, că stocul se epuizase, mingile pierzându-se într-un hău din preajma locului de antrenament de la cantonament, de parcă bucătăria lotului se rezolvă de către ministru şi selecţioner neapărat împreună, dar Jenei a ajuns şi până la Oradea, acasă, unde nu ştiu ce făcuse fiică-sa, sau nevasta, nu mai contează, vom constata că profesionismul încă nu prinsese cheag în România. Aş zice că nici astăzi! În schimb, la Telese Therme se deschisese un mare târg de fotbalişti români, vânzâdu-se acolo aproape o întreagă echipă Dinamo. Ce se va vinde după Mundialul brazilian? Ce rămâne nevândut până atunci.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.