Prima dată a strunit pianul, apoi şi-a fermecat elevii, după care şi-a uimit tatăl când a pus degetul pe hartă şi a decis: “Mă mut în Portugalia!”. Mai târziu a început să scrie şi, în căutarea cuvintelor, a ştiut să vadă un învăţător dincolo de hainele unui cerşetor, care a învăţat-o că imaginile sunt doar frânturi, frânturi de fado, arii de fericire ori lacrimi de dor. Viaţa e mai mult. A scris sute de pagini împlinite într-un roman cu parfum de femeie, “Imagini de fado”, poate cea mai frumoasă carte apărută în ultima vreme la noi, aici, în locul căruia Vanessa îi spune “acasă”.
“Portugalia este căldură din toate punctele de vedere: clima, oamenii. Îmi place felul în care sunt construiţi, ar face orice ca tu să te simţi bine. Eu nu că am fost bine primită, eu am fost adoptată în Portugalia”. Şi îmi dă şi un exemplu: femeia de la care a închiriat locuinţa: “Este casa unei doamne care mă iubeşte şi acum suferă că nu sunt acolo. După trei zile, mi-am obţinut rezidenţa: m-am dus la Finanţe, doamna de acolo m-a privit şi m-a întrebat: <
Femeia, între Lună şi Soare
Este o tânără frumoasă care emană putere. Ai impresia că ştie exact ce va face în fiecare minut al vieţii ei, că nu se pierde cu firea niciodată, dar buclele, felul uşor în care înclină capul, căldura ochilor ce par mătase brună, degetele lungi pe ţigară, o descoperă ca fire care trăieşte intensiv sufleteşte, visează mult şi frumos sub luna oranj ori arde precum soarele Portugaliei (ţara cu cele mai multe zile însorite pe an, străzi cu piatră cubică şi castele deasupra oraşelor). Are încă nelămuriri: “Nu ştiu exact ce m-a determinat să scriu. Acum doi ani credeam că va fi o nuvelă de 40 de pagini şi am ajuns la un roman. Cartea prezintă două eroine, din două culturi diferite – Portugalia şi România – şi cu ajutorul lor am realizat o paralelă. Debutul meu editorial este însă un roman fictiv”. Fictiv şi nu prea: „Unele personaje sunt în sală, altele nu au ajuns aici, o parte sunt din sufletul meu”, a recunoscut Vanessa la lansarea cărţii. Paulina Popa, editor: „Când am citit volumul, am decis imediat să public cartea Vanessei, ştiind că aşa aduc cititorului un roman nou, bun, care prezintă două acţiuni, două personaje şi două spaţii geografice diferite. Cititorul va găsi aici multă spiritualitate, este o carte scrisă cu sufletul şi nici nu se putea altfel din moment ce scriitoarea vine din lumea artei”. Poate că romanul mai are nevoie de retuşuri, poate că uneori apar detalii care atârnă ca un balast, dar „Imagini de fado” este o carte care merită citită. Până la capăt. „La început, romanul te lasă descumpănit, cele două tinere sunt într-o continuă căutare, apoi episoadele încep să curgă frumos, Dumnezeu ajunge din laitmotiv trăire adevărată, iar analiza celor două tinere, personajele principale, se apropie de diagnoză pe măsură ce naraţiunea este mai detaliată: românca SOL este o capricioasă, incultă, genul care crede că totul e <
„Priveam şi scriam”
Editorul Paulina Popa vede în Vanessa Mariş un talent de la care aşteaptă împliniri şi în alte volume: „Te jertfeşti pe tine şi timpul tău când te apuci de scris, stai luni, ani de zile deasupra paginilor. Mărturisesc că am făcut artificii pentru ca volumul să aibă numai 360 de file: am scris literele cu font 12, altfel ar fi avut vreo 600. Vanessa nu are în această carte sentimente, ci stări sufleteşti iscate de două personaje puternice duse în spaţii geografice diferite”. LUNA predă şi pictează, dar harul dispare când se îndrăgosteşte dureros de un bărbat căsătorit, iar SOL, trăieşte regeşte în Sibiu, fată de patron cu multe şi îndestulate afaceri, devine avocat şi se îndrăgosteşte de un tânăr care îşi ascunde verigheta. „Cred că nu sunt nici LUNA, nici SOL, una este prea sensibilă şi pasivă, cealaltă este extrem de egoistă. A trebuit să le construiesc pe cele două fete şi am încercat să fiu neutră. Este foarte greu să caracterizezi un personaj şi să scrii la persoana întâi, este ca şi când ai scrie despre tine, despre defectele tale. Îmi place însă să cred că nu am niciunul din minusurile lor”, speră Vanessa, care a scris întreg romanul în doi ani: „M-am apucat să scriu şi am vrut să plasez acţiunea în orăşelul Leiria. Scriam atunci puternic, a ţinut vreo două luni. Nu am vrut să văd totul ca un turist, aşa că mi-am luat cameră la un hotel, am ieşit în oraş şi mă întrebam cine o să-mi spună mie totul despre viaţa culturală, cum aflu detalii despre arhitectură, domeniu care este deosebit de preţuit în Portugalia. M-am aşezat la o cafenea şi am încercat să mă transform în personajul meu care trăia aici, respectiv LUNA, să observ lumea. Priveam şi scriam. Am zărit un cerşetor, care m-a observat, s-a ridicat şi a venit la mine. M-a întrebat dacă sunt scriitoare, i-am răspuns şi a exclamat: „Ce frumos, suntem amândoi artişti. Eu sunt pictor” Arăta oribil, dar nu a contat. Două ore mi-a povestit tot ce vroiam să ştiu. M-a ajutat enorm acest om pe care îl cheamă Salvador”. Acest Salvador devine în carte „îngerul bun” al LUNEI, o îndrumă chiar şi în vis, îi apare în piaţetă şi o felicită pentru expoziţie.
Suferinţa Lunii şi durerea Soarelui
„Ca un mic tablou în cuvinte, pe care probabil îl va exprima vreodată în culori, LUNA privea oamenii şi scria (…
Oameni trişti sau veseli îşi dezvăluiau, prin expresiile chipurilor lor, fericirea sau nefericirea. Viaţa. Oriunde. În orice piaţetă a Lisabonei, a Portugaliei şi, cu siguranţă, în întreaga lume. LUNA ridică pixul de pe hârtie, privind din nou „fericirea şi nefericirea” din acea piaţetă: un cerşetor stătea pe o bancă, cu faţa spre castel, cu un rucsac sărăcăcios lângă el şi câteva hârtii (…. Cerşetorul se ridică, o privi şi surâse (… Mă bucur că eşti în faţa mea, iar eu îţi desenez portretul pe care n-o să-l creionez pur si simplu pe hârtie, ca o copie, zâmbi Salvador. Încerc să redau suferinţa din ochii tăi, disperarea şi strigătul de ajutor”. Portretul pune în faţa LUNEI o altă oglindă: „Privirea ei tristă aducea aminte de suferinţă şi de ploi, dar nu de natură moartă. Poate de o natură aproape moartă. Cine era fata din desen, care nu zâmbea, care nu mai spera, care îşi cânta parcă tristul fado, ca un strigăt de ajutor?” Tabloul este pentru LUNA începutul vindecării. Arta ca un balsam. La fel cum, frumoasa SOL prinde putere şi decide să lupte de fiecare dată când priveşte posterul cu chipul ei, în alb negru, dar cu buze roşii şi ochi albaştri: „Totul era bine! Când era tristă sau avea o zi proastă, era de ajuns să privească poza în care zâmbea, iar totul revenea la normal. Ce frumoasă era…”. Vanessa cântă la pian, Vanessa predă muzica, Vanessa face meloterapie. În roman, pictura este cea care o însufleţeşte din nou pe LUNA: „Vindecarea… intra timid în sufletul LUNEI, prinzând viaţă cu fiecare tablou încheiat. (… Durerea trecutului chema, parcă, forţele negative sau pozitive ale Universului, obligând-o să picteze cele mai ascunse cotloane ale suferinţei ei. Combătea suferinţa cu suferinţă. Ca o dureroasă metastază a sufletului. Cancer de suflet”. La vernisajul celor „douăzeci de picturi sumbre, celor douăzeci de părţi ale sufletului ei”, cele două personaje se cunosc şi se recunosc pentru că „doar suferinţa putea înţelege suferinţa”. Indiferent din ce ţară vii, dacă e noapte sau zi, suferinţa îşi are rostul ei şi poate că este felul Lui de a-ţi spune că nu eşti pe calea bună. Momentul, binecuvântat de Salvador, este, de fapt, descris ca începutul unor alte drumuri pentru tinere: „7 august – A fost odată ca niciodată … 7 august în Lisabona”, iar în ultimele rânduri, Vanessa scrie: Soarele şi Luna vor continua să strălucească aşa cum promiseseră….”
Cu degetul, pe hartă
Deşi este tânără, viaţa Vanessei Mariş este ea însăşi un bun subiect de carte. S-a născut la 2 iulie 1984, la Deva, cântă la pian de la şapte ani, urmează Liceul de Artă din oraş, apoi se înscrie la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, urmându-şi pasiunea. După absolvire, între 2008 şi 2010, lucrează ca profesoară de muzică la Liceul Teoretic „Traian” din Deva şi la alte câteva şcoli generale din Hunedoara. Deja Portugalia o atrăgea: “Din anul trei de facultate mă gândeam să plec şi asta era ceva surprinzător pentru mine, pentru că eu sunt genul care îşi iubeşte ţara şi niciodată nu aş fi crezut că pot trăi departe de familia mea, de care sunt foarte ataşată. Mă gândeam chiar ce mare prostie este asta cu plecatul din ţară”. O cred. Vorbeşte frumos de România şi de elevii cărora le-a predat – “elevii de la Traian sunt atât de frumoşi” – şi atunci pare că e altceva la mijloc: de ce a plecat tocmai în Portugalia? Răspunsul e simplu, dar halucinant: “Mi-a plăcut ţara asta… de pe hartă. Să povestesc? Eu sunt muziciană şi purtam cu tatăl meu într-o seară o discuţie stupidă. Ştii, noi cei care cântăm, nu prea citim, suntem plini de note, de istoria muzicii, de teorie, dar, în rest, stăm rău. Şi ne contraziceam asupra unui răspuns – care este cea mai mare ţară? Şi tata a scos un volum şi atunci m-am uitat şi eu pentru prima dată într-un atlas geografic. Mi s-a părut imensă Spania şi apoi am privit Portugalia. M-am gândit: ce mică este! Apoi mi-a trecut prin cap că acolo trebuie să fie tare cald şi oamenii sunt la fel, în plus sunt latini, şi am ridicat capul şi am pus degetul pe hartă: “Tată, eu mă mut în Portugalia!”.
Luna, din ţara soarelui
Şi-a cumpărat un dicţionar, apoi un ghid de conversaţie şi a căutat un profesor care s-o înveţe limba portugheză – nu a găsit, aşa că a luat ore de la o studentă la litere, de la specializarea spaniolă, care urmase liceul în portugheză. “Ascultam obsesiv fado, foarte mult. Şi pentru cei care nu ştiu, spun că fado-ul este un stil specific portughez, un soi de romanţe. Portughezii au romanţe pentru orice lucru şi sunt două stiluri: Lisabona şi Coimbra. Cel de Lisabona este foarte trist, dar e cel mai popular”. Dacă traduceţi din portugheză, “fado” poate fi destin, dacă ascultaţi un fado trist, poate fi dor românesc. Vanessa a plecat prima dată într-o excursie în 2007 şi s-a îndrăgostit de ţara care i se aşternea în faţa vieţii. Şi aşa a început să-şi croiască drumul ei pe străzile frumoase ale oraşelor din jurul Lisabonei: “În 2009, am stat o lună şi am lucrat cu copiii în cadrul programului de vară. În 2010, am plecat de tot. A durat, pentru că am vrut să merg acolo şi să îmi fac meseria de dascăl. M-am temut că, dacă nu le înţeleg limba şi nu predau, nu o să-mi placă Portugalia. Mi-a plăcut, stau în zona Lisabona, unde oamenii sunt primitori”. Acum este profesoară de muzică şi pian în localitatea Entroncamento din Portugalia şi, în acest an, a devenit masterand în domeniul meloterapiei la Lisabona: “După doi ani de muncă straşnică şi încă vreo trei de corectură puternică, voi face o pauză totală de relaxare de un an, apoi voi continua să scriu. Promit”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.