Reteţa fericirii, varianta haţegană

Are doar 27 de ani, însă este deja profesor la Universitatea din Capitală şi administratorul Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului. A terminat un doctorat în geografie mentală, a făcut în judeţul Hunedoara o nuntă în strai popular, are o soţie şi un copil, în timp ce pe al doilea îl aşteaptă pe lume chiar în aceste zile, iar în ultimul an şi-a ridicat o casă la 400 de kilometri depărtare de Bucureşti, tocmai în comuna hunedoreană Densuş.

Autorul acestor reuşite se numeşte Cristian Ciobanu. N-are astâmpăr, aşa că îl găseşti destul de greu, între drumuri de Bucureşti, apoi altele la Haţeg, unde echipele de muncitori lucrează pentru a termina de amenajat viitorul centru al Academiei Române, care va găzdui şi expoziţii tematice cu dinozauri. Apoi, după o tură rapidă până la centrul de vizitare de la General Berthelot, cu teama ca nu cumva „să-l pierzi”, pentru că Cristian aproape stă cu bagajul făcut la uşă, aşteptând să se urce în trenul de Bucureşti, ca să-şi vadă pruncul care bate la uşă, tânărul doctor în geografie mentală îşi face timp – vreme de o după-amiază întreagă – să îţi arate de unde „nebunia” asta frumoasă de a lăsa Bucureştiul pentru o coastă înverzită, străjuită de un nuc bătrân, pe care, într-un singur an, din bursa de doctorat, a reuşit să ridice „cu mâinile lui” o casă trainică, din lemn şi cărămidă. Natural şi fără nicio spoială, când Cristian Ciobanu se dă jos din maşină consătenii lui îl salută cu vădită bucurie şi mândrie, spunându-i „domn’ profesor” şi înclinându-se uşor, chit că „universitarul” de 27 de ani le-ar putea fi nepot, dacă am sta să socotim vârsta bătrânilor care-şi ridică pălăria. Poate că asta li se trage de undeva din trecut, de la neamul celebru al Densusienilor, oameni de cultură de marcă, care i-au învăţat pe oamenii aceştia simpli să-i respecte pe cei care „ştiu carte multă” şi iubesc lucrul bine făcut. Sus, pe deal, în singurul loc pe care şi l-a permis, când a vrut să-şi cumpere pământ pentru casă în Ţara Haţegului, în 2010, se zăreşte de la distanţă, arborat cu orgoliu naţionalist, drapelul României, care străjuieşte înălţimile şi căsuţele pitulate printre valuri de pădure, de-a lungul cursului şerpuit al râului.

În vacanţă pe insula tropicală… Haţeg

După ce ţi-a arătat cuibul cu ouă de dinozaur vechi de 70 de milioane de ani, expuse la General Berthelot, Cristian ţine neapărat să te ducă să vezi dealurile vulcanice care se înalţă la o aruncătură de băţ de casa sa. O lecţie de geografie cu tânărul profesor n-are cum să fie plictisitoare, iar orice micuţ va primi cu uşurinţă nota 10. De la Cristian afli că, demult, în vremurile când Terra era dominată de dinozauri, Ţara Haţegului era – nici mai mult, nici mai puţin – decât o insulă tropicală cu junglă şi cu plaje, dar şi cu o serie întreagă de vulcani care „scuipau” lavă şi „bombe vulcanice”, un soi de bolovani ovali sau perfect rotunzi, care mai pot fi văzuţi, încastraţi în straturile de pământ, până în ziua de astăzi. Şi tot de la dascălul studenţilor bucureşteni mai afli că dinozaurii pitici de Haţeg erau mai mici decât rudele lor de pe continent, pentru că resursele de hrană erau limitate. Şi-o să-ţi mai arate profesorul cele două lumi, faliile tectonice îmbinate la suprafaţa pământului, ca tot vizitatorul să poată vedea şi înţelege că pământurile care se văd acum erau acoperite de apă în urmă cu 145 de milioane de ani, iar pe fundul mării tropicale, cochiliile şi coralii morţi se depuneau în strate, care, cu timpul, s-au transformat în blocuri dure de calcar. După cum îţi explică profesorul de geografie, vulcanii scuipători de pietre s-au stins acum câteva zeci de milioane de ani. Au rămas, însă, în urma lor roci arse, câmpuri de lavă şi bombele vulcanice care te duc cu gândul la vremurile vechi, când ploile de pietre încinse speriau din când în când crocodilii, reptilele zburătoare uriaşe şi dinozaurii care populau Insula Ţara Haţegului. „Povestea animalelor uriaşe de acum câteva zeci de milioane de ani s-a păstrat între stratele de piatră, până în zilele noastre. Iar după ce oamenii au găsit prima dată oase şi cranii de dinozauri, în argilele roşiatice şi sfărâmicioase, au început să creadă că aici au trăit «urieşi». Aşa s-au născut legendele locale, înainte să fie măcar inventat cuvântul dinozaur”, explică Cristian Ciobanu. Şi tot el îţi arată urmele viermilor care se târau pe fundul mării Thetys acum zeci de milioane de ani şi ale căror urme au rămas „scrise”, la propriu, în piatra roşietică a dealurilor densusienilor.

De la proiecte europene, la Geoparcul Dinozaurilor

Ca să ajungă să se mute aici, printre oasele animalelor dinaintea istoriei umane, Cristian a trebuit să se îndrăgostească. Mai întâi de Alina, pe care geograful a cunoscut-o în amfiteatrul „Simion Mehedinţi” al Facultăţii de Geografie, când era abia în primul an de facultate, iar apoi de Ţara Haţegului. Absolventă de Comunicare şi relaţii publice, Alina este acum specialist al Departamentului Comunicare al Muzeului de Artă din Bucureşti. Pe amândoi îi leagă acum dragostea pentru Ţara Haţegului („Zona asta – ştiţi – e lipicioasă!”, râde Cristian), unde mai întâi a venit Cristian, cu Universitur, clubul pe care îl înfiinţase împreună cu colegii de facultate, apoi au venit în excursie împreună – el şi Alina – doi visători care habar n-aveau ce le rezervă destinul. Cristian a vrut încă de la început să lucreze la Geoparc. I-a plăcut ideea asta de nou, de pionierat, mai ales că mai lucrase pe scriere de proiecte europene, ba editase şi o revistă de profil, sub egida Rentrop and Straton, dar „n-a fost să fie” imediat după terminarea facultăţii, aşa cum ar fi vrut el. Ocazia de a lucra în calitate de cercetător pentru Geoparc avea să revină câţiva ani mai târziu, ca şi cum Dumnezeu le testase lui Cristian şi Alinei răbdarea, stăruinţa şi mai ales dragostea. Dragostea unul pentru altul şi a amândurora pentru Ţara Haţegului şi pentru Geoparcul pentru care Cristian muncise ca voluntar. „Eram de cinci ani împreună şi, la un moment dat, cineva ne-a zis: «Măi, dar voi de ce nu vă căsătoriţi?» «OK, am zis. Bine. Hai să ne căsătorim»”.

Au nuntit trei zile şi trei nopţi

Şi au făcut Cristian şi Alina o nuntă de pomină, care-a durat nici mai mult, nici mai puţin decât trei zile, între 1 şi 3 mai 2009, fiind organizată la Sarmizegetusa şi Densuş. „Noi am vrut o nuntă altfel. Am vrut şi tradiţie, că de asta i-am pus pe cei 50 de invitaţi să vină în strai popular, şi modern”, îşi aminteşte cu drag Cristian. Invitaţiile la nunta celor doi miri, închipuite de ilustraţia unei hore, au ceva din ludicul şi autoironia caldă care le defineşte viaţa: căci, mireasa din horă, multiplicată la infinit, ţine un pistol la tâmpla mirelui, „forţându-l”, astfel, la un pas pe care, altfel, acesta n-ar avea niciodată curaj să îl facă. Cristian, dimpotrivă, a vrut să se căsătorească de la început. A strâns bani pentru nuntă colaborând cu Liverpool Hope University, dar a folosit şi bani câştigaţi pe când era consultant pe proiecte finanţate din fonduri europene. A organizat celebrarea evenimentului cu mare atenţie, ajutat de rude şi chiar de participanţi, iar petrecerea de trei zile, „împănată” cu excursii în ţara Haţegului, probabil că nu va fi uitată vreodată de niciunul dintre nuntaşi. Cristian zice că, fără ajutorul lui Florin Delinescu, din Sarmizegetusa, n-ar fi putut să facă nimic. De bucurie că i-a ieşit aşa frumos toată organizarea nunţii, mirele geograf a făcut şi-un blog unde toată lumea poate vedea cât de bine s-au distrat cei care au bătut câte 500 de kilometri doar ca să le fie alături celor doi, când şi-au unit destinele pe vecie, într-una dintre cele mai vechi biserici din piatră din România, biserica de la Densuş. „La început, mama a zis că la nunta noastră n-o să vină nimeni. Că n-o să bată nimeni atâta drum. Dar eu cred că nunta e pentru miri, aşa că ei ar trebui să facă exact aşa cum le place. Cui nu-i place, să nu vină. Nunta nu e un eveniment organizat pentru invitaţi, ci o ocazie a acestora de a fi alături de miri. Nu e un spectacol la care să vinzi bilete”.

Troiţa eroilor, din baracă

În „colibioara” pe care şi-a înjghebat-o din panouri din lemn OSB, pe post de adăpost provizoriu, până ce una dintre încăperile noii locuinţe ar fi fost gata, stă întinsă, aşteptându-şi cuminte rânduiala, o cruce mare, din lemn, pe jumătate pictată, care va deveni în curând o troiţă. „Partea asta din satul Densuş, era aici, sus, pe platou. Tot platoul… încolo, încoace… Din punctul ăsta, unde ne aflăm acum – povesteşte Cristian, în timp ce stăm cocoţaţi în poiana lui de poveste, cu capetele pe jumătate-n cer – din punctul ăsta, se vedeau patru gospodării închegate, cu grajd mare… cum au oamenii aici. Treptat, începând de după cel de-al doilea Război Mondial, oamenii s-au mutat jos, în vale, pentru că aveau drumul cel nou şi albia fusese între timp regularizată. Ultima casă care se mai ţinea în picioare era ceva mai sus de a mea, dar a fost demolată acum doi ani. Pe locul cumpărat de mine a locuit înainte tanti Vuca, o bătrână căreia i-au murit doi copii în război, iar ea a făcut o troiţă jos, la drum, cu numele lor şi cu tot. Din păcate, aşa cum se mai întâmplă… oamenii n-au păstrat-o. Bătrâna a murit până la urmă, iar când troiţa s-a prăbuşit, oamenii au aruncat-o. Eu vreau să o refac. Asta e o troiţă nouă, modernă, care nu respectă în niciun fel modul în care sunt făcute troiţele aici. Nu am pretenţia să fie refăcută troiţa aia, vreau să fie O TROIŢĂ. Să fie scrişi cei doi eroi care au murit în război, băieţii lu’ tanti Vuca”, mărturiseşte Cristian. Troiţa a făcut-o chiar el, cu mâinile lui, în timp ce pictura minunată de pe crucea uriaşă, înfăţişându-l pe Hristos răstignit, a fost realizată de sora lui Cristian, care a terminat artele plastice, iar acum lucrează ca specialist restaurator la Patriarhia Română. Dacă în poiana de deasupra gospodăriei, pe care tânărul administrator al Geoparcului Dinozaurilor şi-a înjghebat-o în numai doi ani, stă de gardă drapelul tricolor, un drapel mai mic, pictat pe o singură bucată de pânză, se află bătut în cuie: un alt tricolor. „Sunt naţionalist”, recunoaşte simplu Cristian, care se pricepe binişor şi la desen şi la alte decoraţiuni, aşa că – din pasiune pentru Geoparcul de care răspunde – şi-a desenat un logo cu dinozaur chiar pe uşa de la intrarea în căbănuţa lui de vară, în care a stat şi Alina o vreme, chiar în perioada în care era însărcinată.

Doctor în geografie, meşter în construcţii

În casa nouă, din cărămidă roşie şi lemn, Cristian încă mai are de muncă. „Lucrez numai eu cu tata”, îţi explică el. După care te invită
într-un interior rustic şi simplu, cum nu se poate mai prietenos. Bârne vopsite cu baiţ brun închis şi finisaje murale care ar face pe oricine să creadă că interioarele sunt opera unui meşter, iar pe jos două saltele gonflabile pe care sunt aranjate „la linie”, aproape milităreşte, pleduri şi pături. O masă şi scaune ţărăneşti, cumpărate de la Muzeul Satului din Bucureşti, întregesc peisajul. „De baie sunt cel mai fericit – râde Cristian, în timp ce îţi arată cu mândrie încăperile la care a lucrat el, cu mâna lui, făcând echipă cu tatăl său, de meserie electronist. Aşa începi să apreciezi apa caldă”, adaugă el, bucuros că a instalat reţeaua de ţevi de unul singur. Şi ca nimeni să nu-i poată aduce vreo obiecţie, ca un adevărat gospodar, care – culmea! – îşi mai face timp şi de studii aprofundate şi de-o carieră universitară –, Cristian se ocupă şi de o grădinuţă de legume, aruncată sub poalele pădurii. În podul casei noi, încă mirosind a lemn abia decojit, deasupra ţestului de pâine în care el şi Alina l-au legănat pe micul Gruia, primul născut al familiei, atârnă dolofane, grijuliu împletite, funiile de ceapă din recoltele familiei Ciobanu, alături de cutii cu materiale informative, cărţi şi studii de specialitate.

„Sunt fericit de când mă ştiu”

În faţa casei sale din cărămidă cărată până sus, pe deal, cu spinarea, Cristian se declară împlinit, zâmbind cu gura până la urechi şi arătându-ne căpiţa pe care a ridicat-o: „Prima căpiţă nu se uită niciodată”, se amuză doctorul în geografie. “Am postat şi pe blog”, adaugă, amuzat. Spune că hunedorenii şi densuşienii, în special, sunt oameni ca toţi oamenii, nici mai buni, nici mai răi. Cristian nu le înţelege întotdeauna vrăjmăşiile, mai ales că el se înţelege bine cu toată lumea. Merge, duminică de duminică la biserică, ba îi duce cu maşina şi pe vecini, crede în Dumnezeu şi-n bucuria de-a fi viu şi de-a trăi autentic. Îl întrebi, după câte a realizat şi cum le-a făcut, dacă e fericit. Răspunsul vine imediat, fără aşteptări îndelungi şi cântărit de cuvinte, fără ezitare: „Da! Sunt fericit! Sunt fericit şi fericit am fost de când mă ştiu. Că, dacă nu sunt fericit, atunci trebuie să fac ceva să schimb situaţia”, râde Cristian. Ne conduce apoi în vale, la maşină, sporovăind în continuare despre planurile lui de viitor. „Acuma, dacă am doi băieţi, pot să vină şi cinci fete, că nu mă supăr! Eu aş vrea să
repopulez zona, dar nu ştiu ce-or vrea ei. Că nu poţi să le hotărăşti tu destinul”, adaugă pe jumătate amuzat, pe jumătate gânditor doctorul geograf. „Oricum, poate că vi se pare că am făcut multe până la 27 de ani, dar vreau neapărat să se ştie că, de fapt, eu sunt un leneş şi-un întârziat.
Că n-aş fi reuşit nimic fără oamenii din jurul meu, fără Alina, fără părinţii şi socrii mei, care ne-au ajutat enorm, fără prietenii mei care m-au ajutat să distribui şi să completez chestionarele pentru lucrarea de doctorat, fără cei care m-au ajutat să organizez nunta. N-aş fi reuşit nimic fără cei din jur”, mărturiseşte sincer „domn’ profesor”. Sus, pe deal, îl aşteaptă tata, ca să continue amândoi placarea cu faianţă şi amenajarea sistemului de reciclare a apei gri. Şi apoi, pe masă, în cămăruţă, îl aşteaptă alte cărţi şi studii, în timp ce telefonul stă gata să sune pentru ca Alina să-l cheme, doar pentru câteva zile la Bucureşti, acolo de unde Cristian aşteaptă o veste mare: „S-a născut Mircea!”.

Ce este geografia mentală

Cu doctoratul ăsta în geografie mentală, pentru care (printre multe altele) sătenii din Densuş îşi scot pălăria în faţa lui Cristian, tânărul administrator al Geoparcului, adoptat de hunedoreni, a realizat ceva cu totul inedit. „Până la mine, nimeni n-a mai făcut aşa ceva în România. Cu toate astea, peste graniţe lucrarea mea ar fi undeva la nivelul anilor ’80. Noi suntem mult în urmă şi asta am încercat eu să fac cu lucrarea mea. Să împac, cumva, şi capra şi varza. Geografia mentală ţine şi de behaviourism, de comportamentalism, cum spunem noi, iar profesorul care m-a îndrumat, Ion Nicolae, a fost un dascăl extraordinar. El m-a mai temperat cu tendinţa mea de a veni cu tot felul de noutăţi din afară pe domeniu şi mi-a mai spus: «Mai citeşte şi asta, ia vezi şi aia…»”, îţi explică Cristian. Potrivit unei minimale introduceri în geografia mentală, fiecare dintre noi are „în cap” o hartă imaginativă a locurilor prin care-am trecut, un fel de GPS al creierului uman. La un alt nivel, există o hartă a semnificaţiilor: locul aglomerat din piaţă, un parc prin care ne face mereu plăcere să trecem ori – de ce nu – aşa cum râde Cristian împreună cu studenţii săi, locul în care cineva s-a întâmplat să „plonjeze” într-un canal descoperit. La nivelul trei al modului de percepere a spaţiului se regăsesc locurile unde-am vibrat afectiv: băncuţa pe care-am sărutat prima oară o fată, locul unde ne-am căsătorit ori locul unde am pierdut pe cineva drag. Şi în cele din urmă, la un ultim nivel, sunt hărţile mentale despre spaţiile fictive, cum ar fi Raiul, Iadul, Apa Sâmbetei, sau Pământul de Mijloc, Ţinuturile Mordorului, Valea Plângerii ori Câmpiile Elizee. Cât despre judeţul Hunedoara, potrivit lucrării de doctorat a lui Cristian, el spune că – din fericire – acesta este unul dintre judeţele vizibile pentru bucureşteni. Ce imagine va reuşi judeţul nostru să îşi construiască în perioada următoare, pentru a se dezvolta şi pentru a atrage turişti pe văile dinozaurilor de altădată, depinde numai de noi. Şi, poate, un pic, şi de Cristian, administratorul Geoparcului Dinozaurilor, care are de muncă la Haţeg cât pentru o viaţă întreagă.