Statul român îşi fură aurul dacic

Românul care-şi fură singur căciula este, de fapt, însuşi statul român. Asta în primul rând. De mai bine de zece ani presa semnalează fenomenul furturilor de obiecte de patrimoniu din zona cetăţilor dacice. De fapt, în percepţia publicului larg, indivizii care au căutat şi au găsit în pământ obiecte valoroase sunt nişte norocoşi care ar trebui, conform aceleiaşi percepţii populare, să încerce să profite la maximum de norocul lor. Teoretic şi legal, ce se găseşte în pământ e al statului. Practic, la noi, să furi statul nu e deloc o infracţiune, în accepţiunea populară.

Am făcut un mic test printre cunoscuţi şi amici, oameni cu diferite ocupaţii, în momentul în care a izbucnit scandalul brăţărilor dacice. Am fost curios să aflu ce ar fi făcut ei în locul celor care au găsit brăţările şi le-au vândut pe sute de mii de euro bucata în străinătate. Răspunsurile au venit repede şi clare: “Aş fi încercat să fac la fel. De ce să iau mai puţin de o treime din valoare, când pot să scot măcar 50 – 60 la sută din valoarea piesei?!”. Subiectul revine în actualitate, în această săptămână în care patru deveni au fost trimişi în judecată sub acuzaţia că ar fi căutat, găsit şi traficat ilegal peste 30 de kilograme de aur dacic sub formă de monezi şi bijuterii. Nu, nu le iau apărarea inculpaţilor. Doresc însă să semnalez o disfuncţionalitate a legislaţiei româneşti în domeniu.

Am tot întrebat, de ce americanii pe care-i vedem prin filme şi documentare căutând comori pe ocean, epave ale navelor “de retur” ale conquistadorilor, pot să facă asta şi sunt mulţumiţi de ce le oferă Guvernul american în schimbul comorilor găsite? Mi s-a răspuns că e o diferenţă. Piesele din aur dacic sunt scoase din contextul istoric prin acţiunile barbare, din punct de vedere ştiinţific, ale căutătorilor de la noi. Arheologii spun că, de multe ori, contextul în care este găsită o piesă poate fi chiar mai important decât piesa în sine. Pe de altă parte, arheologii nu văzuseră o brăţară dacică din aur decât prin 2006, în sala de judecată de la Tribunalul Hunedoara, când a început primul proces intentat pe tema aurului dacic. Era o situaţie aproape ruşinoasă: arheologii admirau ceea ce ei n-au descoperit în zeci de ani de cercetări şi, probabil, nici n-ar fi descoperit în următorii 20 – 30 de ani, pentru că locul numit “Căprăreaţa” e la sute de metri distanţă de incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia. Există o explicaţie şi aici: cercetarea arheologică a suferit, până anul acesta, de o subfinanţare cronică. Mai mult, arheologii merg centimetru cu centrimetru, nu fac săpături la întâmplare şi, până mai ieri, nici nu aveau bani pentru detectoare de metale.

Pentru recuperarea brăţărilor s-au cheltuit milioane de euro. Mult mai puţin decât ar fi costat paza militarizată a cetăţilor dacice. O fi luat Traian, din Dacia, sute de tone de aur şi mii de tone de aur de argint, dar se dovedeşte clar că unele comori au scăpat, rămânând îngropate în pământ vreme de 2000 de ani. Probabil or fi ştiut asta şi cei care, în 1990, au anulat legea Patrimoniului Naţional. Din câte am aflat eu, aceasta ar fi fost printre primele legi abrogate după Revoluţie. Până să apară una nouă au trecut 10 ani, timp în care fenomenul a luat amploare, iar ce reuşesc acum procurorii să scoată la lumină se prea poate să fie doar vârful unui iceberg.

Îmi aduc aminte de unul dintre primele cazuri în care un individ a găsit o comoară dacică. Se întâmpla prin 1996. Omul a încercat să acţioneze după legile vechi. S-a adresat mai întâi Muzeului din Deva, care n-a avut bani să cumpere decât o mică parte din piese. Ministerul Culturii nu avea nici el bani la acea vreme. Noroc cu Banca Naţională a României, singura instituţie care a preţuit cu adevărat kosonii şi i-a cumpărat. Revenind la indiferenţa statului român, veşnic influenţat de grupuri de interese, nu pot să-mi explic de ce, după 1990, nu s-a aplicat aceeaşi metodă a pazei militarizate la care autorităţile austriece apelaseră cu două secole înainte, pe la 1800, atunci când a explodat pentru prima dată foamea după aurul dacic şi când ţăranii din zonă erau tentaţi să nu-şi mai lucreze deloc pământurile vara, ocupându-se doar cu căutatul de comori. Atunci, de la Viena, a venit ordin clar: “Soldaţii păzesc cetăţile”. Fenomenul nu a fost nici atunci eradicat, însă a fost serios atenuat.

În vremurile noastre, chiar în timp ce primul dosar al aurului dacic se judeca la Tribunalul Hunedoara, în Munţii Orăştiei apăreau noi şi noi gropi făcute de practicanţi ai braconajului arheologic, semn că acţiunea statului român, prin intermediul Ministerului Public, nu-i intimida deloc.
Dar cum să te intimideze un stat care preferă să plătească dublu sau triplu ca să răscumpere din străinătate piese din tezaurul dacic, să cheltuiască mult pentru expertize şi anchete, în loc să păzească şi să cerceteze? Un asemenea stat pare mai indiferent şi mai corupt decât individul care se plimbă des, cu detectorul în rucsac, pe Valea Grădiştii în sus?