Anul în care Hagi a devenit rege

Nota redacţiei: În această ediţie, continuăm să vă prezentăm seria de cronici sentimentale dedicată naţionalei şi ajungem la momentul maxim al reprezentativei de fotbal a României – 1994.

Naţionala noastră ajunge, pentru a doua oară consecutiv, la un turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal. De data aceasta la World Cup 1994, în SUA, după nişte preliminarii aventuroase şi dăunătoare unor selecţioneri. După ratarea calificării la EURO 1992 din Suedia, încheiată cu un 1-1 cu Bulgaria, la Sofia, la 20 noiembrie 1991, cu Mircea Rădulescu selecţioner, a început campania de calificări la Mondialele din 1994. (În ceea ce ne priveşte pe noi, hunedorenii, sau, mă rog, pe mine personal, ca entuziast şi necondiţionat suporter al lui Mişa Klein, meciul invocat a fost primul fără el, după accidentarea gravă dinainte cu o săptămână, în minutul 3 al amicalului cu Elveţia, care a închis cercul celor 10 ani de prezenţe ale lui Klein de la debutul său, tot cu Elveţia, în 1981! Care meci, coincidenţă, a fost ultimul la Naţională al lui… Mircea Sandu, actualul şi, se pare, eternul preşedinte al FRF). Cu un răsunător 7-0, cu Insulele Feroe, debutează Cornel Dinu ca selecţioner, care este demis după un şi mai scandalos 2-5 la Kosice, cu Cehia, la 2 iunie 1993… Perioadă în care la Naţională a evoluat şi un alt hunedorean, Ovidiu Hanganu, favorit al lui Rădulescu, dar şi marea speranţă… albă a Corvinului, la un moment dat golgeter al campionatului, dar a cărui strălucire, datorată unui real talent, a început să pălească, până la stingere prematură… Cu al treilea selecţioner la rând în preliminarii, Anghel-Puiu Iordănescu, un alt norocos al soartei, beneficiarul unor supra-aprecieri, gen “antrenorul secolului”, şi a multe… galoane, inclusiv de general, Naţionala “nouă”, care va fi alintată “generaţia de aur”, sau “a lui Hagi”, traversează Oceanul. Împreună cu îndreptăţite speranţe şi pretenţii ale iubitorilor de fotbal.Ca “rămas special acasă”, din cauza prăbuşirii Caritasului clujean, unde am pus botul datorită lui Mihai Tatulici, care i-a ţinut o zi întreagă pe ecranul TVR “liberă” pe primarul Gheorghe Funar, ca girant, şi pe Ioan Stoica, escrocul Ardealului, sperând că-mi voi înmulţi depunerile de opt ori, pentru a-mi asigura deplasarea şi stagiul în America pe durata Campionatului, un vis neîmplinit al cronicarului, am comentat după televizor cam cum urmează.

Un gând unic străbate România: Vă mulţumim tricolori!

Încă din avancronica menţionată în… cronica trecută, cu referire la episodul tristei îndepărtări a lui Ovidiu Sabău din lot şi din avionul de America, am nutrit speranţa că unica şansă a Naţionalei noastre este victoria în primul meci din grupă, cu Columbia! Şi ziceam: “Acest meci trebuie jucat ca… la război – pe viaţă şi pe moarte; ori da, ori ba!!” Mă ambalasem datorită palmaresului pre-mondial al columbienilor, cu vreo 20 de meciuri câştigate, şi, mai cu seamă, datorită lobby-ului asigurat de marele Pele, care miza pe Columbia totul, şi aproape deloc pe fosta sa echipă triplă campioană! Aşa a fost! Limba română devenise săracă în metafore, superlative, omagii la adresa Tricolorilor, a lui Hagi cu deosebire; atunci a şi fost încoronat “rege”… Care a marcat şi-n partida cu Elveţia, dar care a fost echipa ce aproape ne trimitea înapoi, la poale de… Carpaţi, după patru goluri înscrise în poarta lui Stelea. Dacă nu, în meciul imediat, cu echipa gazdă, SUA, la Pasadena, calificat, aprioric, imposibil de câştigat, datorită mentalităţii noastre strămoşeşti de a bănui arbitrul de favorizare a “localnicilor”; dacă Dan Petrescu nu găsea locul ăla strâmt, dintr-un unghi şi mai strâmt, să dea golul unei victorii nesperate! Ar fi fost o nouă confirmare a genialităţii lui Brâncuşi, exprimată în Coloana Infinită, care poate însemna şi modul de exprimare, manifestare şi supravieţire a românilor: cu o strângere de inimă, urmată de o destindere, şi tot aşa , la infinit…

O iubire infinită!

Dar, pentru prima dată, iată, ne-am manifestat profesionist şi am legat două meciuri bune, cu rezultate excepţionale, învingând şi pe Argentina, cu 3-2, cu un Ilie Dumitrescu mai strălucitor decât proaspătul “rege” Hagi, trimiţându-l pe Batistuta acasă din “optimi”… Din nou limba română devine săracă când trebuie să exprime trăirile sufletelor şi inimilor a milioane de români! A fost o noapte albă după duminica din 3 iulie 1994, noapte de carnaval, în ţară, deci şi la Deva… Imaginaţia nu mai putea fi stăpânită; nu mai băgam în seamă meciul cu Suedia. Nu putea fi mai greu decât cu SUA, Argentina sau Columbia, credeam… Credeam şi că, după Suedia, nu mai e mult până departe… Şi că Hagi trebuie să fie “numărul 1” al acestui campionat, iar că Răducioiu, Dumitrescu, Dorinel Munteanu trebuie să se ridice lângă Miodrag Belodedici, cel mai strălucit libero până acum, sau Gică Popescu şi Lupescu, cu toţii vor cuceri Lumea!…
Iată-ne, deci, în premieră, în “sferturi”, la o competiţie atât de mare, dar, drept este că şi noi aveam atunci o echipă mare, poate foarte mare, deşi nu împărătăşesc opiniile lor, nu fac parte din corul tămâietorilor lui Hagi, care au contabilizat acel campionat în beneficiul lui! Dimpotrivă!… Şi azi susţin că golul lui Dumitrescu, din meciul cu SUA, este mai legitim… regal! Iar în America şi Ilie Dumitrescu a fost… mondial, iar Răducioiu a deschis seria golurilor româneşti la World Cup, în partida cu Columbia… De altfel, Hagi, în accepţiunea cronicarului de-atunci şi de-acum, are mai multe merite în… ratarea victoriei cu Suedia! Dimpreună cu portarul Prunea, dacă reducem totul la ultimul nostru meci în America. Sigur, poate încă nu m-am descărcat de supărarea pe care o trăiam ca un eşec personal, pentru faptul că şi noi, şi vecinii noştri bulgari, cu extraordinarul lor Stoicikov, atunci simpatizant al nostru, am ratat fazele superioare, eventual chiar finala campionatului, de parcă putea fi redus la un… campionat balcanic!

Înapoi la stilul nostru

Cu Suedia am jucat din nou… româneşte: am stat la aşteptare, adică să greşească ei, ai lui Brolin; au şi greşit, dar noi aşteptam, aşteptam. Am avut calificarea în minutul… 100, în prelungri, când a marcat Răducioiu a doua oară (prima dată egalase, în min. 88, după deschiderea scorului de către Brolin, în min. 76), dar ne-am speriat de perspectiva aerului tare al înălţimilor! Se spune că echipele mari sunt mari pentru că au un jucător care face diferenţa. Noi aveam chiar un rege, pe Hagi, dar el părea mai speriat decât ceilalţi şi nu a făcut nicio diferenţă! A făcut-o Prunea: a creat un penalty, noroc că a fost executat peste poarta sa. În final, am pierdut la penalty-uri, când, culmea blestemului, au ratat cei mai buni: Dan Petrescu şi Belodedici!!! Am ratat marea şansă; am rămas cu un… ”rege”, care ne va mai chinui, în 1998, în 2000, dar mai ales la finele calificărilor pentru Mondialul asiatic din 2002, în dubla cu Slovenia, care nici nu ştia că are o echipă naţională. Am rămas şi cu amintirea unei mari echipe, care nu a putut trece peste soarta de a fi alcătuită din români, nişte păguboşi predestinaţi!