Un „remake” istoric în sinagogă

Cine trece zilele acestea prin Orăştie nu trebuie să rateze expoziţia reprezentativă pentru istoria oraşului „Cetatea Orăştiei”, organizată de Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie, la aniversarea a 60 de ani de la înfiinţare, în sinagoga din localitate. În Orăştie mai trăieşte o singură evreică şi, pentru că slujbe religioase nu pot fi oficiate în lipsa a şapte bărbaţi, vechea sinagogă s-a transformat în edificiu de cultură.

Municipiul este atestat documentar încă din 1224, anul în care regele Andrei al doilea acordă privilegii populaţiei saxone colonizată în Transilvania, potrivit directorului Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie, Mihai Căstăian. Prin documentul care atestă scriptic existenţa Orăştiei, se acordă privilegii economice, militare şi sociale unei populaţii din partea de vest a Europei, adusă în sudul Transilvaniei pentru întărirea economică, dar şi a graniţelor acestei zone. Din cercetările arheologice, datarea medieval-timpurie coboară însă cu încă 400 de ani. Cercetările în zona cetăţii din Orăştie sunt începute în anul 1991, scopul final al acestora fiind conservarea şi restaurarea acestui monument, fiind conduse (la acel moment) de cercetătorul la Institutul Socio-Uman al Academiei din Sibiu, Zeno Karl Pinter, care actualmente este preşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie. De altfel, profesorul universitar a şi pus la dispoziţia organizatorilor expoziţiei o parte din materialele pe care le-a folosit în cercetările de lucru realizate în urmă cu mai bine de 20 de ani (printre care jurnale de săpătură, tehnică fotografică, dar şi o serie de fotografii cu descoperiri funerare: mormintele identificate în jurul bisericilor). Cea mai importantă descoperire, însă, este rotonda, datând din anul 1.100, asemănătoare ca plan, dar şi ca dimensiune, cu rotonda de la Geoagiu, care este cel mai vechi monument medieval funcţional din Transilvania.

Maghiarii invadatori găsesc un oraş

Coborând pe scara timpului, expoziţia găzduieşte şi obiecte din proximitatea Orăştiei: ceramică din aşezările de la Blandiana, dar şi o lance carolingiană care trădează prezenţa unui prim „observator european”, un cavaler carolingian care supraveghea o înţelegere politică, şi anume embargoul sării împotriva statului moravian. Potrivit lui Mihai Căstăian, după ce a murit, cavalerul a fost înmormântat la Tărtăria. Lancea lui se află acum la Orăştie, în timp ce spada se află la muzeul din Alba-Iulia, iar pintenii la Muzeul din Cluj-Napoca. În plus, sinagoga reuneşte imagini cu necropole ale comunităţii Ciumbrud, iar o alta chiar din momentul descălecatului maghiar, momentul în care ungurii vin în Transilvania. Toponimul pe care Orăştia îl capătă, şi anume acela de „varoş” (din maghiară – trad. „oraş”) arată faptul că, în momentul în care ajung în această zonă, maghiarii găsesc o structură urbană pe care o denumesc, simplu, „oraş”. De jur împrejurul fortificaţiei şi în faţa muzeului, dar şi în alte locuri, arheologii au descoperit o serie de piese arheologice care demonstrează o vieţuire mai timpurie şi prezenţa unei astfel de aşezări într-un loc mlăştinos. În evoluţia fortificaţiei de la Orăştie există mai multe momente: în prima fază a fost o fortificaţie de lemn, care prezenta un oarecare grad de protecţie, iar în interiorul acestei fortificaţii a fost construită rotonda şi un turn donjon. „Lucru interesant, în stâlpii palisadei a fost descoperită înfiptă şi o săgeată romboidală, ceea ce arată că spre anul 1.000, fortăreaţa a fost asediată de către maghiari. Există şi corespondenţa săgeţii: în necropola maghiară cel mai înzestrat dintre luptători avea o săgeată cu aripioare înfiptă în ochi, ceea ce arată că a murit în luptă, probabil în confruntarea de aici”, explică Mihai Căstăian. Comunitatea care se stabileşte la Orăştie va intra sub jurisdicţia unui nobil şi acest lucru se vede prin prezenţa unui turn donjon, apanajul unui feudal. Din nefericire, interdicţia pe care o promovează regalitatea maghiară în ceea ce priveşte construirea de fortificaţii de piatră şi alungarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, tocmai pe motiv că şi-au ridicat cetăţi de piatră, va avea consecinţe dramatice: la 1242, în timpul marii invazii tătare, comunităţile ajung la discreţia acestor invadatori.

Cetăţi din piatră, defensivă anti-tătară

Drept urmare, comunităţile încep şi îşi fac cetăţi din piatră fără aprobare regală, ba mai construiesc şi cetăţi de refugiu, cum e şi situaţia Orăştiei, care are şi această fortificaţie, dar şi o altă cetate la Sibişel, construită ca punct de refugiu. Ulterior, pentru că rotonda nu mai corespunde ca dimensiune necesităţilor, în interiorul fortificaţiei se construieşte o biserică în stil romanic, iar în proximitate sunt descoperite morminte ale coloniştilor luxemburghezi. „Din punct de vedere dialectal, comunitatea saxonă din Orăştie se înţelege perfect cu locuitorii din Luxemburg. Comunitatea actuală a urmaşilor vechilor colonişti luxemburghezi din Orăştie este alcătuită, prin extensie, din aproximativ 100 de persoane, însă urmaşi ai unor familii 100 la sută de origine luxemburgheză mai sunt doar vreo 10-15 persoane”, precizează şeful muzeului din Orăştie, Mihai Căstăian. Şi tot acesta explică vizitatorilor sinagogii că funcţia defensivă a cetăţii era asigurată de bresle, turnurile de apărare intrând în „administrarea” acestor confrerii profesionale. În anul 1325, Orăştie avea 26 de bresle diferite, bunăstarea pe care o atinsese oraşul reflectându-se în trecerea de la stilul romanic la stilul gotic, cu descărcarea forţelor pe contraforţi şi realizând spaţii generoase şi ferestrele vitrate.

Tâlharii vremii, „descăpăţânaţi” la OrăŞtie

Odată cu epidemiile de ciumă, dublate de expediţiile turceşti venite dinspre Ţara Haţegului, dezvoltarea economică a Orăştiei suferă un recul. Abia în epoca lui Iancu de Hunedoara Orăştia primeşte bani pentru a înălţa un turn gotic de 56 de metri înălţime (dublu faţă de turnurile care pot fi văzute în ziua de astăzi!), de pe a cărui platformă se vedea până la Alba-Iulia. Despre toate acestea, dar şi despre realizarea canalului Morii, care asigura apa necesară pentru morile de măcinat, precum şi pentru tăbăcitul pieilor, precum şi despre Ştefan (Stoian) şi fiul său Nicolaus Olahus – românul cu cel mai important „cursus honorum” din perioada medievală, spre Renaştere, detalii despre Palia de la Orăştie, dar şi poveşti teribile despre „privilegiile” de care se bucura Orăştia, precum „jus gladii” („dreptul de spadă”, prin care magistratul din Orăştie putea să dispună pedeapsa capitală, în timp ce în restul Transilvaniei numai voievodul putea să facă acest lucru), ori istorii ale felului în care comuniştii au vrut să „ascundă” cetatea medievală, le veţi afla numai dacă veţi merge să vedeţi expoziţia aniversară „Cetatea Orăştiei”, găzduită cu mărinimie de sinagoga oraşului.