Piatra Roşie – spectacolul mut al istoriei

S-a tot vorbit şi e bine că se vorbeşte mult despre ultima capitală a Daciei Libere, Sarmizegetusa Regia. REPLICA doreşte să vă prezinte însă şi celelalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei. După ce, anul trecut, am reuşit să ajungem la Băniţa, “cetatea imposibilă”, din cauza accesului extrem de dificil, în acest început de toamnă, curiozitatea ne-a purtat spre Piatra Roşie. Ne-am convins, încă o dată, că fiecare cetate dacică este unică, în felul ei, în afară de date istorice comune, aceste monumente fiind, totuşi, victime ale aceleiaşi drame: indiferenţa.

Drumul cel mai folosit spre Piatra Roşie este cel care trece prin Boşorod, apoi urcă o vreme pe Valea Luncanilor, după care coteşte brusc spre stânga. Surprinzător, sunt indicatoare care să te orienteze. Chiar dacă nu e iarnă, ori nici măcar nu e umed, la un moment dat, drumul te obligă să o iei la pas. Bolovanii de pe pantele abrupte se transformă în “bile” sub roţile maşinii, aşa că nu ai încotro. Nu e însă foarte mult de mers, 30 – 45 de minute. Trebuie să ajungi pe coama dealului pe care l-ai văzut de jos, din vale, ocolindu-i versantul format din stânci roşiatice, de la care vine şi numele locului.

Pe drum pavat, prin pădure

Urci necontenit, iar la un moment dat eşti tentat să faci stânga la o bifurcaţie. Un indicator de “interzis”, la care se adaugă un panou cu inscripţia “proprietate privată” nu te lasă. Continui mergând în dreapta, însă nu ocoleşti foarte mult. După încă vreo 10 minute trebuie să părăseşti drumul şi să faci stânga, printr-o livadă. Încă puţin şi intri în pădurea de fag ce adăposteşte cetatea. Panoul explicativ de la intrare te asigură că ai ajuns unde trebuie. Câţiva paşi mai încolo, dai de un zid format din pietre potrivite una peste cealaltă, fără liant, aşa cum mai sunt acum, de exemplu, la Săcărâmb, ori în alte sate de munte ale judeţului. Imediat apar şi dale patrulatere de calcar, înnegrite de vreme şi un pic împrăştiate de vremuri, care încă se străduie să alcătuiască un drum pavat integru, ca pe vremea lui Decebal. Nu reuşesc însă decât să-ţi creeze ideea unei aşezări măreţe, pentru vremea aceea. Te apropii de cetate, iar în stânga îţi apar câteva porţiuni drepte de teren, semn că aici s-a locuit, cândva, cu 2000 de ani în urmă. Mai urci un pic, iar o cărare care apucă spre dreapta te duce spre o altă mică terasă. Frunzele sunt încă la locul lor, sus, în copaci, aşa că poţi vedea fundaţia unei clădiri cu absidă. Istoricii spun că aici a fost un loc de cult, iar procurorii susţin că în apropiere de această clădire au fost descoperite deja faimoasele scuturi dacice care fac obiectul unul alt dosar penal din seria “aurul dacic”.

Patrulaterul cu mistere

Te întorci pe aceeaşi cărare până la locul în care ai părăsit drumul spre cetate, faci dreapta şi dai peste urmele unor scări cândva monumentale. Aşa se făcea intrarea în cetatea de la Piatra Roşie, pe treptele ce treceau pe sub unul dintre cele cinci turnuri care străjuiau întreaga fortificaţie. Te trezeşti brusc într-o poiană aproape dreptunghiulară şi îţi dai seama că aici a fost cândva incinta principală a fortificaţiei. În dreapta nu se mai vede aproape nimic. În faţă însă supravieţuieşte fundaţia unui turn. Blocurile de piatră fasonate cu grijă şi aduse de la Măgura Călanului (te întrebi din nou cum or fi reuşit să le transporte) se încăpăţânează să reziste. Zidul de lângă acelaşi turn este însă şi mai “încăpăţânat”. De vreo 60 de ani, patru fagi cresc împlântaţi în zid, pe o suprafaţă nu mai mare de doi metri pătraţi. Urmezi zidul orientat uşor spre sud-vest, iar o altă cărăruie te duce fără să vrei spre unul dintre pintenii stâncoşi pe care i-ai văzut de jos, din vale. Ieşi dintre copaci, iar sub picioarele tale se cască un hău splendid, adânc de peste 250 de metri. Priveliştea este inegalabilă. Nu ai timp de contemplat peisajul, doar ai venit la Piatra Roşie ca să vezi cetatea. Te întorci în incintă şi găseşti aici o altă fundaţie, a unei alte clădiri. E vorba despre o clădire ce ocupa cel puţin o treime din toată suprafaţa fortificaţiei. Treci şi de această necunoscută şi ajungi la o masă şi câteva scaune, toate improvizate din butuci. Aici găseşti lumânări aşezate în grupuri de câte cinci sau şase, precum se găsesc mai des la Sarmizegetusa Regia, după vizitele unora care urcă în cetăţile dacice pentru ritualuri ciudate, greu de înţeles de către noi, simplii muritori care n-au descoperit încă “forţa”.