Ceauşescu i-a botezat cel de-al 15-lea copil, iar acum ajunge la căminul de bătrâni

Mamă eroină, dar părăsită de copii la bătrâneţe! Este cazul impresionant al unei bătrâne din Hunedoara, care a cerut ajutorul autorităţilor locale pentru a putea fi internată într-un azil de bătrâni. Situaţia este cu atât mai şocantă cu cât femeia a dat naştere la 15 copii, iar ultimul a fost botezat chiar de către Nicolae Ceauşescu, “conducătorul mult iubit”, împuşcat în Decembrie 1989.

De la început, a fost ca o întâlnire între lumi. Una a intrat bătrâneşte în biroul luminos al primăriei, iar ţinuta ei aducea mai mult a femeie venită de la sat decât a “doamnă de oraş”. Îmbrăcată în straie sărăcăcioase (batic cernit, fustă, un pulover şi o vestă aspră, toate de la second – hand), băbuţa se cuibăreşte gârbovită pe scanului care e, de fapt, “locul plângerii”. Are faţa străbătută de riduri groase şi mâinile roase de muncă, cu palme pe care le aşează blând deasupra unei genţi negre ţinute cuminte în poală. Mulţi o cunosc în Hunedoara şi ştiu că Nicolae Ceauşescu i-a botezat femeii ultimul copil din cei 15 pe care i-a adus pe lume. Este “mamă eroină”. Nu e pentru prima dată când vine în audienţe, angajaţii primăriei îi ştiu povestea încurcată şi aşteaptă curioşi să vadă ce doreşte de la ei. La 77 de ani, cu vorba înceată a vârstnicilor, Lakatos Carlota a ajuns în audienţă la viceprimarul Hunedoarei, Dan Bobouţan. Când începe să vorbească, inima celor din jur se strânge şi, pentru câteva secunde, parcă încremeneşte şi aerul: “Aş vrea un loc la cămin”. Funcţionarii clipesc nedumeriţi din ochi şi vicele mai întreabă o dată, ca să fie sigur că a înţeles: “Şi ce să facem noi, tanti? Vreţi să vă internaţi la căminul de persoane vârstnice?”, se miră Dan Bobouţan, iar bătrâna cu ochi senini încuviinţează – da, ar vrea un loc la cămin…

I-au vândut şi mormântul

“Păi, cum?”, şoptesc între ele nedumerite angajatele primăriei. “Doar are atâţia copii…”. Şi, totuşi, bătrâna femeie care a născut 15 prunci asta cere, iar viceprimarul mai verifică o dată datele de pe hârtiile din faţa sa: “Câţi copii aveţi?” şi bătrâna povesteşte ridicând degetele pe care le foloseşte drept abac, la numărătoare: “15 copii: am născut 13 băieţi şi două fete”. Din reflex, cineva îi urează: “Să vă trăiască!” şi bătrâna dă din cap necăjită de parcă ar spune: “Ei…, dar eu?”, şi pleacă privirea în pământ, în timp de oamenii din jurul mesei încearcă să se dumirească. De peste masă, se aud frânturi: “sunt săraci, săracii”, “o duc tare rău şi sunt mulţi acolo”, “nu se înţeleg, se bat băieţii, se ceartă”… “Da, e complicat”- concluzionează viceprimarul: “Şi Ceauşescu i-o botezat pe câţi?”, întreabă el, în timp ce “speţa” se discută încă între femeile când uimite, când revoltate de aşa situaţie. Bătrâna ridică capul şi durerea din viaţa ei mai iţeşte un cap hidos: “Pe unul l-a botezat Ceauşescu, pe ultimul copil, Nicolae, cel care o vândut şi mormântul meu, domnule”. În jurul ei, se lasă din nou tăcerea şi, îndemnată de ochii măriţi de uimire ai celor prezenţi, băbuţa reia şirul vorbelor. Înţelegi greu ce zice, e unguroaică şi româna ei nu e cea mai cursivă: “Bărbatul meu a plecat la Timişoara, la fii-mea. Acolo o murit şi l-o-ngropat, că ne cereau mulţi bani să îl aducem acasă. După aia, eu am plecat în Ungaria şi acolo am lucrat în agricultură, la sapă. Am strâns banii şi când am venit m-am gândit să cumpăr două locuri în cimitir. Să am eu unul şi altul să rămână unuia dintre copii. Care s-o duce primul. Şi băiatu ăsta de l-o botezat Ceauşescu l-o vândut”. Bătrâna nu plânge, dar sufletele care o ascultă mustesc de lacrimi.

Sătulă de greutăţi

Parcă nu-ţi vine să crezi că un prunc, o viaţă care creşte atât de greu, poate să îi vândă mamei până şi mormântul. “Tot Nicolae mi-a vândut şi insigna cu Mamă Eroină”. Nu era nici măcar poleită, dar pentru ea era de aur. Poate că i-ar fi vândut şi casa cu două camere, primită de la comunişti, unde s-au înghesuit zeci de ani cu copiii, dacă nu ar fi avut nevoie de un loc în care să stea. Din cei opt copii, îi mai trăiesc şapte. I-a crescut greu, dintr-un singur salariu, cel de oţelar, al soţului. Şi-a plâns copiii morţii, iar acum ceilalţi o fac pe ea să plângă. Stau în mica locuinţă 16 persoane: băieţii şi-au adus neveste, au făcut copii şi, în loc să aibă linişte să-şi vadă de nepoţi, scandalurile se ţin lanţ şi bătrâna s-a săturat. Nu are nici putere, nici inimă să-i dea afară, aşa că cere ea să plece. Cu papuci ce par prea mari şi prea grei pentru picioarele ei bătrâne, a bătut drumul până la Primărie să vadă dacă e cineva care o poate ajuta. Bătrâna, declarată de comunişti “mamă eroină”, cere un loc într-un azil de bătrâni. “Pensie aveţi?”, se interesează viceprimarul. Cu ochii închişi, de parcă ar vrea să citească suma de pe talonul adus de poştaş, bătrâna răspunde greoi: “Am, vreo patru milioane şi 700 de lei”. Funcţionarii ştiu că nu ajunge. Ca să stai la cămin, în Hunedoara, trebuie plătit lunar vreo 600 de lei. “În cazul celorlalţi, diferenţa o plătesc aparţinătorii, dar la dânsa nu se poate. Nu ai ce să le ceri copiilor, trebuie să găsim altceva”, zice viceprimarul şi o caută la telefon pe directoarea căminului pentru persoane vârstnice. Şansa bătrânei vine însă din partea unei femei de afaceri, care are obiceiul să asiste la audienţele primăriei şi care s-a oferit să o ajute.

Alinare pentru suferinţă

“Cât mai trebuie plătit? Îi plătesc eu, pe lună, 200 de lei. Dacă ea are pensia de 470 de lei, dau eu diferenţa, o suport eu. Se poate aşa?”, îi întreabă pe funcţionari Hărău Eleonora – Carmen, femeia de afaceri impresionată de viaţa şi necazurile băbuţei: “Plătesc anticipat pe vreo trei-patru ani”, spune aceasta, notând scurt într-o agendă. Bătrâna se ridică şi bolboroseşte mulţumiri cu palmele lipite în faţă ca pentru rugăciune. Are ochii umezi de lacrimi şi mâinile cu degetele strâmbe de reumatism îi tremură uşor. Nu doar băbuţa e emoţionată, toată lumea e copleşită de moment. “Vă mulţumesc, dragă, de ajutor. Tătă viaţa am crescut la copii şi acum nu am ajutor. Şi l-or li-i greu, ştiu, dar mie nu mi-a fost să cresc dintr-un salar 15 copii…?” Murmurând neîncetat urări de sănătate, băbuţa pleacă împăcată şi cu promisiunea autorităţilor care i-au garantat că îi vor găsi un loc în cămin. În urma ei rămâne multă uimire: “Cum să naşti 15 copii şi niciunul să nu te ţină, cum să-ţi chinui mama într-atât încât să plece singură la azil?” Şi toate întrebările se transformă în revoltă – în sală, toate femeile ştiu cât de greu este să creşti şi măcar un copil, cum toată viaţa ţi se schimbă, câte nopţi fără somn şi zile pline de griji se adună în sufletul fiecăreia. Lakatos Carlota şi viaţa ei amărâtă, ochii senini pe faţa ridată, mâinile muncite şi vorbele de început: “Aş vrea un loc la cămin”, au unit cele două lumi ale României, de cele mai multe ori despărţite de o prăpastie pe care unii nici nu o mai văd. Hărău Eleonora – Carmen (medalion) crede că, oricât de sus ai ajunge, este musai să priveşti şi la cei de jos: “Sunt pur şi simplu consternată când văd câtă nenorocire, suferinţă şi cât necaz este în oraşul nostru. Te impresionează nu doar cazul mamei eroine, ci multe altele. Sunt lucruri pe care le-am identificat ca rezolvabile cu bani puţini, cu texte de lege clare. Sunt uşor bulversată de câteva cazuri prezentate la audienţe şi voi continua să vin aici, pentru că dacă nu vii şi nu vezi ce se întâmplă aici, în realitatea Hunedoarei, a oraşelor, nici nu ai cum să faci legi bune pentru toţi”.

Unul a dat, altul a furat

Lakatos Carlota va face 78 de ani primăvara viitoare. S-a născut la 1 aprilie, semn că viaţa i-a “făcut” o glumă. Nu prea bună. Din sumedenia de cifre din viaţa ei, îşi aduce greu aminte de ceva, dar cifra pe care o rosteşte rapid e “15. 15 copii”. Până şi Ceauşescu a fost impresionat de acest număr: “Când am născut ultimul băiat, doctorul Naghi a anunţat la partid sau la primărie şi aşa a auzit Ceauşescu. M-a întrebat doctorul că, dacă vine să mă vadă, am unde să-l primesc şi i-am spus că nu, unde să fi venit într-o casă cu copiii aliniaţi în pat? Am zis că mă duc eu la el, în câteva zile, l-am luat cu un braţ, în celălalt am pus poşeta şi am plecat la Bucureşti. M-a primit bine, vorbea frumos şi i-am zis că îi pun numele după el. Nu l-a botezat la biserică, atunci nu te lăsa să faci aşa ceva, ne feream să ştie partidul de mersul la biserici”. Nicolae Ceauşescu i-a dat atunci medalia cu titlul de “Mamă eroină” şi partidul i-a mai pus ceva la alocaţia pentru copii – nu îşi mai aminteşte cât primea – vreo 500 – 600 de lei -, dar nu ajungea nici pe departe. Acum nu mai are nici medalia, furată tocmai de Nicolae şi vândută, dar nici de pensie nu are “haznă”: e venit sigur într-o casă unde se trăieşte de la o zi la alta, ba din fier, ba din vreo altă muncă. Dar nu puţinul şi lipsa banilor o sperie pe bătrâna învăţată cu foamea din alte vremuri. Ar vrea şi ea un pic de linişte, un loc în care să afle că a venit rândul ei să fie îngrijită.

“Mama Eroină”, sau doar o frântură dintr-un trecut trist

“Mamă eroină” era o distincţie oferită de regimul comunist. Titlul onorific se acorda mamei care avea zece sau mai muţi copii. Medalia se oferea de obicei după al zecelea copil născut, la împlinirea vârstei de un an. La numărătoare, contau şi copiii morţi în al Doilea Război Mondial. Mamele care năşteau mai mulţi copii erau recompensate astfel şi deveneau „eroi ai muncii socialiste”, ca în alte “sfere de producţie”, naşterile multiple ducând la acordarea de decoraţii şi privilegii, însă acestea erau minore în comparaţie cu greutăţile vremurilor. Potrivit legislaţiei comuniste: „Mamelor care au născut şi crescut mai mulţi copii li se pot oferi următoarele decoraţii: ordinul “Mamă eroină”, ordinul “Gloria maternă” şi “Medalia maternităţii”. Aceste categorii erau structurate în mai multe ordine, astfel că titlul de onoare de „Mamă eroină” ajungea la cele mai “prolifice” femei, cele care au născut şi crescut 10 sau mai mulţi copii. Ordinul „Gloria maternă” – clasa I se conferea mamelor care au născut şi crescut nouă copii; clasa a II-a celor care creşteau opt copii, iar ordinul clasa a III-a era acordat celor cu şapte copii. Cu „Medalia maternităţii”, clasa I, se premiau mamele cu şase copii, iar cele cu cinci primeau clasa a II-a a medaliei. Ordinul “Mamă eroină” era dat de Consiliul de Stat în numele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, iar cele care ajungeau să primească acest ordin puteau deţine şi medaliile inferioare primite pentru naşterea copiilor anteriori. Potrivit legislaţiei, “mamele eroine” erau recompensate şi cu o indemnizaţie lunară de 500 de lei, iar insigna se purta pe piept, în partea stângă şi trebuia prinsă după medalia de aur “Secera şi Ciocanul”, dar înaintea altor decoraţii. Istoricii cred că modelul medalierii mamelor cu mulţi copii vine de la sovietici care, din timpul dictaturi staliniste, văd în aceste titluri un mod de încurajare a creşterii natalităţii într-o ţară cu populaţie decimată în război. În URSS, medalia ajunge la mamele care nasc sau adoptă zece copii, în timp ce în România, titlul de „Mamă eroină” se adoptă prin Decretul 195 din 1951. Astfel, într-un decret din primăvara anului 1953 se acorda titlul de “Mamă Eroină” de către Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române mai multor femei “care au născut şi crescut 10 sau mai mulţi copii: (…) Dobra I. Maria, regiunea Hunedoara, raionul Hunedoara, comuna Ghelar; Botariu I. Elena, regiunea Hunedoara, raionul Hunedoara, comuna Ghelar; Husu N. Susana, regiunea Hunedoara, raionul Orăştie, comuna Geoagiu Băi; Bozeşan I. Maria, regiunea Hunedoara, raionul Orăştie, comuna Geoagiu Băi”. Acordarea lor se abrogă în 1990.

“Mame eroine”, de nevoie
Mulţi nostalgici vorbesc acum despre cât de bine se trăia pe timpul comuniştilor, dar realitatea, dovedită de mărturii şi date statistice, îi contrazice. În ceea ce priveşte femeile, interesul statului comunist, prin “politica reproducerii sociale”, a intrat de multe ori în conflict cu drepturile oamenilor sau interesul familiei. În încercarea disperată de a creşte natalitatea cât mai repede, comuniştii au controlat totul, de la contracepţie, la avort şi la adopţie. În ziarele şi legislaţia vremii întâlnim formulări referitor la natalitate precum: “Este necesar ca organele noastre de partid, comitetele judeţene, consiliile populare, Comitetul Central să acorde mai multă atenţie acestei probleme fundamentale pentru dezvoltarea societăţii, a naţiunii noastre”. Istoricii cred că isteria creşterii natalităţii apare în anii ‘60, dar ia accente groteşti după 1974, pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, când întreruperile de sarcină sunt strict controlate, iar avorturile ilegale se pedepsesc cu închisoarea. “Decretul de opt pagini din 1966, intitulat banal „Instrucţiuni pentru aplicarea Decretului 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, fusese definit şi explicat în 22 de articole. În 1974, modificările aduse Decretului 770/1966 conţineau 47 de articole, structurate în şapte secţiuni, care totalizau 21 de pagini. Acestora li s-au adăugat 11 pagini de anexe care evidenţiau „motivele medicale pentru întreruperea unei sarcini”, grupate în 19 categorii cauzale. Alte 11 pagini explicau funcţionarea birocratică a sistemului medical. Acest document suplimentar se intitula „Instrucţiunile de aplicare a Decretului 770/1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii, pentru rezolvarea avortului incomplet şi îmbunătăţirea asistenţei medicale de obstetrică-ginecologie”, scrie Gail Kligman în lucrarea “Politica Duplicităţii – Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu”.

Natalitatea, între supraveghere şi bancuri
Lucrarea este şocantă chiar şi pentru cei care au trăit acele vremuri, pentru că descoperă lumii un mecanism de urmărire a mamelor fără precedent: “Amplul circuit de supraveghere şi control intrainstituţional era urmărit de procurorul şi miliţia fiecărui judeţ, care, în condiţii normale şi în timpul orelor obişnuite de program, cereau să fie notificaţi în prealabil de medicul ce intenţiona să facă intervenţia. Complicaţiile rezultate în urma unui avort incomplet puteau fi tratate numai după sosirea reprezentanţilor acestor instituţii, care confirmau necesitatea ajutorului medical neîntârziat. Medicul intervenea imediat, încercând să salveze viaţa femeii, numai în cazuri extrem de grave”. Legea stabilea atunci obligativitatea femeilor din fabrici şi instituţii să efectueze cel puţin un examen ginecologic anual, anticoncepţionale erau aproape imposibil de procurat, sarcina era urmărită strict, medicii şi asistentele suspectate că fac avorturi erau supravegheaţi, totul pentru ca femeile să îndeplinească planul demografic. De altfel, programul din 1974 al Partidului Comunist Român avea proiecţii ale populaţiei până în anul 1990. Din 1984, istoricii identifică cea mai dură etapă, caracterizată de metode agresive şi represive. Viaţa devine tot mai grea, nu se mai găseşte destulă mâncare, se fac “mari economii” prin oprirea căldurii în plină iarnă. Este momentul în care apar “glumiţe” precum: “Nicio ovulaţie, fără fecundaţie!”. Medicilor, chiar şi dentiştilor, li se reţin bani din salariu dacă nu era îndeplinit planul de naşteri, iar propaganda comunistă încurajează până şi sarcinile în afara căsătoriei, lucru “taxat” în bancuri: „Un miliţian prinde o pereche făcând dragoste într-un boschet. Îi duce la secţie şi în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată pentru patriotism, băiatul pentru iniţiativă, iar miliţianul e arestat pentru întrerupere ilegală de sarcină”. “Pronatalismul – introdus în 1966 şi modificat substanţial în următoarele două decenii – a fost o trăsătură intrinsecă a naţionalismului comunist al lui Ceauşescu şi a furnizat mijloacele prin care trebuia asigurată şi „garantată” „popularea” României”, observă autorul Gail Kligman. Din cadrul acestei politicii, face parte inclusiv acordarea medaliilor pentru mamele cu mai mult de cinci copii.