“Bine aţi venit la Muzeul poveştilor transmise prin extracţie şi prelucrare. Noi vom fi ghizii dumneavoastră în această seară. Sunteţi primii vizitatori ai muzeului nostru care astăzi îşi deschide prima aripă – Aripa 2012”, se aude de pe scenă şi patru uniforme albastre, curate se închină scurt în faţa publicului. Câteva scaune, nişte tăbliţe, un joc bine gândit de lumini şi umbre ajută actorii să redea perfect decorul unor interviuri cu oamenii Văii Jiului, într-un spectacol document.
Alice Monica Marinesu, Alexandru Potocean, Andrei Serban şi Katia Pascariu (de la stânga la dreapta) reuşesc să pună în scenă unul dintre cele mai reuşite spectacole-document pe care le-a văzut Hunedoara în ultimii ani
“Teatrul Sub Pământ prezintă Valea Jiului 2012”. Aşa începe o piesă care ar putea salva măcar pentru memoria generaţiilor viitoare un întreg patrimoniu industrial. Soluţia găsită de dramaturgul Mihaela Michailov şi regizorul David Schwartz s-ar putea foarte bine aplica în cazul minelor de aur din Apuseni sau a celor de fier din Poiana Ruscă, ori pentru fostele combinate din Hunedoara sau Călan. Cu un decor extrem de uşor de montat în orice încăpere, piesa se poate juca oriunde, de la săli de clasă, la scene ori în aer liber. Ai în faţă patru actori care se transformă pe rând în diverse personaje: reporter, povestitori, intervievaţi. Prima intră Alice Monica Marinescu, care explică publicului ce şi de ce se întâmplă: “În luna februarie a acestui an, Comisia Europeană a aprobat o sumă de circa 270 de milioane de euro pentru închiderea unor mine ale Companiei Naţionale a Huilei.
Minele de cărbune din Petrila, Uricani şi Paroşeni se vor închide până în anul 2018. Tot în 2012, Fondul Monetar Internaţional a solicitat Guvernului începerea operaţiunilor de lichidare a Companiei Naţionale a Huilei. În anul 1989, în Valea Jiului erau angajaţi 45.000 de mineri, în prezent, mai sunt angajaţi doar 5.000. În acest context, primăriile oraşelor din Valea Jiului au găsit soluţia: au angajat un număr de ghizi care să conceapă un Muzeu al Văii Jiului. Toate poveştile pe care le veţi auzi în această seară au fost înregistrate de echipa muzeului nostru pe parcursul anului trecut”.
Au fost o mulţime de înregistrări, zeci de ore de bandă pentru a surprinde esenţa vieţii Văii Jiului, o viaţă care de zeci de ani gravitează în jurul minelor: “Practic, proiectul a venit în continuarea proiectului «Capete Înfierbântate». Noi, când am făcut acest spectacol despre mineriada din 1990, am venit pentru prima dată în Valea Jiului, am luat contact cu oamenii, am încercat să vedem şi care este perspectiva lor asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci şi, când am ajuns în Valea Jiului, am descoperit o lume extraordinară, cu totul diferită de clişeele cunoscute la Bucureşti şi în restul ţării. Valea Jiului înseamnă mult mai mult decât auzi la televizor sau citeşti în media cea mai vizibilă. Asta ne-a convins să facem un spectacol despre ceea ce se întâmplă aici, acum, care să aibă şi o componentă istorică legată de trecutul Văii Jiului, ce a fost aici înainte de război, cum s-a dezvoltat Valea Jiului în perioada comunistă şi ce s-a întâmplat după 1989”, mărturiseşte regizorul David Schwartz. A rezultat o piesă cu totul originală, prezentată ca “un proiect de observaţie şi analiză a existenţei cotidiene a unor comunităţi afectate decisiv de schimbările politice şi sociale care au avut loc începând cu anii ’90”. Proiectul şi-a propus să documenteze situaţia economică, viaţa şi munca minerilor în post-socialism.
Recuperatori de viaţă
“Acest muzeu recuperează viaţa socială a oamenilor din Valea Jiului – tradiţiile, speranţele şi aşteptările lor. Muzeul poveştilor transmise prin extracţie şi prelucrare conservă istoria orală şi viaţa de zi cu zi a unor comunităţi aflate în curs de dispariţie. Muzeul nostru este conceput ca o hartă a unui mine. De la suprafaţă, coborâm spre locurile unde au lucrat minerii. Muzeul nostru vă propune o călătorie în timp şi spaţiu prin locurile reconstituite cu ajutorul poveştilor. Muzeul conservă precaritatea unei lumi afectate de disponibilizări masive, şomaj în creştere şi migraţia forţei de muncă”, povesteşte publicului unul dintre actori, Katia Pascariu. Spectacolul s-a jucat în Valea Jiului, de mai multe ori.
În Casa de Cultură din Petrila, jurnalistul Ilie Pintea a surprins, înainte de începerea spectacolului, în primele rânduri, copiii cuminţi şi stingheri aşezaţi pe scaune. Fiecare are în mână o floare, o garoafă albă, iar imaginea aceasta aminteşte de vremurile când dictatorii erau încă aşteptaţi cu flori în România. Şi tot îndemnaţi de “cineva”. Pentru ei, Katia Pascariu se transformă în primul personaj prezentat de actorul Alexandru Potocean, în rol de povestitor: “Începem acum plimbarea prin Muzeul poveştilor transmise prin extracţie şi prelucrare. Vom începe cu doamna Marieta Bojoc, care este acum cea mai vârstnică locuitoare din Valea Jiului. Dânsa ne va conduce spre Petrila de altădată”.
Pe scenă, este adus un cadru de lemn, întruchipând parcă marginile unul televizor. În imagine, aceiaşi patru actori. În timp ce fetele îmbracă costumaţia de rol, alt actor agaţă sus, pe cadru, o tabliţă neagră, pe care scrie mare cu cretă albă: “Marieta Bojoc – bucătărie cu divan”. O actriţă – Marieta – are halat ieftin şi un batic negru peste uniforma albastră, iar lângă ea, Alice Monica Marinescu o întruchipează pe ziaristă care strigă la urechea bătrânei: “Deci, când v-aţi căsătorit cu soţul?” şi răspunsul vine: “În 27 ianuarie 1939 şi am venit aicea în 4 februarie 1941” Reportul continuă: “Câţi ani aveaţi când v-aţi căsătorit?”. Bătrâna răspunde: “Când am venit, în 41, aveam 20! Eee, au trecut… Mă întreabă unii “câţi ani am?” şi eu le zic că sunt deodată cu Partidul Comunist în ilegalitate. Dacă zic “60?” eu le zic “mereţi şi învăţaţi istorie”. Altă întrebare: “Şi soţul dumneavoastră cu ce s-a ocupat?”, alt răspuns: “În mină a lucrat începând cu vagonetaj, artificier… Pe urmă, a fost o explozie în mină şi aerul ăla l-a aruncat, a avut coastele rupte. Altă dată o căzut o grindă, da nu l-o prins. L-o luat cu salvarea, aşa era de rău”.
Documentare temeinică
Rând pe rând, scena se umple de localnici interpretaţi magistral de cei patru actori: “Ne-au interesat mult minerii, munca în mină, raporturile între muncitori şi comunitate. Am făcut interviuri cu categorii de oameni cât mai diferite – mineri, copii, soţii de mineri, pensionari, paznici, intreprinzători. Anul trecut am stat mai bine de trei săptămâni în Valea Jiului, am povestit cu foarte mulţi oameni. Ne-a plăcut şi, pe măsură ce lucram cu oamenii, descopeream tot mai multe lucruri. La un an de zile după asta, ne-am întors cu un spectacol de teatru documentar, cu poveşti de viaţă, poveşti de oameni despre trecutul, prezentul şi sperăm viitorul Văii Jiului”, declara regizorul la Petrila. Spectacolul “Sub Pământ” are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de dramaturgul Mihaela Michailov, fotograful Vlad Petri şi regizorul David Schwartz.
Cercetarea s-a făcut prin ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soţii de miner, cu pensionari şi copii, cu paznici de mină, lideri de sindicat, chiar şi cu cei care trăiesc din furtul de cărbune, după cum spune dramaturgul piesei: “Când am venit nu am avut tipologii clare, dar ne gândeam la nişte personaje-oameni, nişte centre spre care să ne îndreptăm. De exemplu, ne interesa să avem un personaj care aparţine trecutului, dar care are o perspectivă bună asupra prezentului şi viitorului, ne interesa un personaj în vârstă, cel care este depozitarul istoriei locale, al comunităţii, al vieţii ei, al felului în care oamenii interacţionau, se distrau şi ne-a interesat să avem şi şomeri mineri, copii. De altfel, şi în singura bucată puţin mai abstractă, am încercat să ne “jucăm” cu ce spuneau copiii, cu ce le-am spus noi sau ce i-am întrebat noi sau ei pe noi. Am vizat mai mulţi poli de interes, ca să vedem cum arată comunitatea, cum se dezvoltă, care sunt impedimentele şi de ce oamenii nu mai simt că mai aparţin unei comunităţi”. Poveştile aflate din Vale, “căzute” la montaj, sunt recuperate şi transcrise pe foi aflate la dispoziţia publicului care le poate lectura acasă.
Mărturii şocante
“La final, putem face turul oraşelor: «Valea Jiului Museum Tour» va fi disponibil turiştilor de anul viitor. Pe durata staţionării în muzeu vă rugăm să vă închideţi telefoanele mobile şi să nu faceţi zgomote care i-ar putea distrage pe povestitori”, le atrage Andrei Şerban atenţia celor din public. Declaraţiile oamenilor şi punerea în scenă, cu totul specială, au făcut din “Sub Pământ” o arhivă de mărturii ale Văii Jiului. Alexandru Potocean întruchipează un miner care vorbeşte larg, deformat, răguşit: “Vă daţi seama că, după explozia aia care o fost foarte puternică, şi transportoarele şi şina de cale ferată or fost făcute arc, aşa o îndoit-o. Cum ar veni, o putere extraordinară, un răsuflu foarte puternic. De aia or murit atâţia oameni – pe care i-o prins la locurile de muncă şi pe galerie, suflu ăla puternic i-a gătat pe toţi, n-o avut vreme să zâcă nici «Au». În câteva secunde te termină, te rade. Exploziile de metan sunt extraordinar de puternice, în special amestecat cu praf de cărbune. Îi dezastru, îi exact ca la o bombă atomică.
La salvare trebuia să fii prieten, nu o venit nime la mine să-mi zică «Mă, du-te, tu, la salvare». Te duci de bună voie. Io, la acţiunile la care am participat, nu am găsit viu niciunul. Greu îi de descris moartea altuia – arşi, carbonizaţi, întroliţi, suciţi, ca păduchii, ca şi o cutie de conserve. De exemplu, în 83, o fost o explozie la Paroşeni şi noi aici la Aninoasa eram la un meci de fotbal. Ne-am dus mai mulţi salvatori că noi jucam fotbal. Jucam atunci meci de cupă, ţân minte cât trăiesc, cu CFR Simeria. De la meci, când o explodat mina, ne-am dus la Paroşeni şi acolo am scos pe un cetăţean care se numea Apetrei şi l-am pus pe targă, o trebuit să-l legăm cu funie de-aia tare, atâta era de îndoit şi de sucit şi de strâns din cauza exploziei”. Este povestea lui Marian Petru, “50 de aparate de salvare”.
Muzeu în mişcare
Spectacolul a revalorizat poveştile, problemele şi chiar cultura unor categorii sociale ignorate în teatrul românesc de după 1989: comunităţile muncitoreşti. “Într-un fel, a fost un fel de editare a interviurilor, am încercat să nu schimbăm nimic, să transmitem doar perspectiva, nu să intervenim cu viziunea noastră”, explică Mihaela Michailov. Spectacolul face parte din proiectul “Sub Pământ – Muzeu în mişcare”, în cadrul căruia este jucat în teatre şi case de cultură din patru zone industriale din Transilvania, afectate decisiv de schimbările post-1989: Baia Mare, Hunedoara, Roşia Montană, Valea Jiului.
Din Valea Jiului, autorii piesei au recuperat până şi un “Cântec Mineresc”, de la un fost miner, Vasile Pantelimon, din Aninoasa. Filmarea cu bătrânul care cântă “Jiule, Jiule” este postată pe site-ul spectacolului:
“Jiule, pe malul tău
Din ce trece, tot mai greu
Tot mai greu şi tot mai rău
Că hidrocentralele şi termocentralele
Ţi-au secat izvoarele
Că toate naţiile din lume
Pe Jiu lucră la cărbune
Păi, vine taica pe Joiana
Şi mă scoate din Doftana
Că Doftana-i mină grea
Şi cu greu mai scăpi din ea”.
În această săptămână, spectacolul se joacă şi la noi în judeţ. Reprezentaţiile au început la Deva, joi, 18 octombrie, spectacolul se ţine la Casa de Cultură din Haţeg, la orele 15.00, vineri, piesa la Brad, iar sâmbătă şi duminică “Sub Pământ” se joacă la Petrila şi Baru Mare. Accesul în săli este gratuit, datorită faptul că “Teatrul Sub Pământ. Muzeu în mişcare” este un proiect finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.