Cu strămoşii, pe Valea Regilor Daci (fotogalerie)

DacFest a venit în Munţii Orăştiei de dincolo de istorie, din sufletele celor care păstrează şi astăzi portul dacic şi veşmintele romane, sub uniforma secolului XXl. Trei zile cu miros de bucate antice gătite în zăngănitul armelor şi chemarea buciumului, cu gândurile la frumuseţea ori cruzimea zilelor de odinioară au durat lecţii întregi pentru cei cu inima deschisă la învăţămintele a două neamuri de la care, după două mii de ani, mai avem prea multe de învăţat. Aici, în Valea Regilor Daci, pilda este teribilă – cine nu-şi ştie rădăcinile, nu are drum drept şi nici ramuri către lumină.

Gerula a fost cel care a deschis cel mai aşteptat moment al festivalului: marea bătălie dintre daci şi romani

La Costeşti, odată intrat pe “Valea Regilor Daci”, vezi de departe silueta lui Gerula, un dac mândru şi frumos, care domină locul. Călăreşte desăvârşit un animal superb, care pare că-l ascultă orbeşte, iar barba-i sură şi hainele-i albe contrastează cu negrul lucios al calului. Are mijlocul strâns cu chimir şi peste umăr poartă un bici grozav, tot de piele. Uriaşul face parte din “cavaleria dacă”, ţinteşte bine cu arcul, dar face prăpăd şi cu sabia: “Păi, sunt dac pentru că, din punctul meu de vedere, nu am avut alte opţiuni. Noi de pământul ăsta ţinem, lui îi aparţinem, aşa gândim, aşa facem”. De ce îi plac dacii? “Pentru că erau liberi, asta-i cel mai important. Şi că… nu au fost niciodată învinşi, cum susţinem şi astăzi”, zice Gerula, bătând apăsat gâtul musculos al calului.

La intrarea în sătucul antic, organizatorii au aşezat, ospitalier şi cu bun gust, bucătăria, unde o dacă dichisită umple generos feliile de pâine cu pastă de brânză. Fierarul Tiamatus trudeşte apăsat la foalele „atelierului”, iar în apropiere doi daci îşi ascut cosoarele la roată. Câţiva metri mai încolo, o dacă îşi încurcă degetele frumoase printre firele unui război de ţesut antic. Nu descurcă doar sute de fire de lână, ci şi istoria – este pentru prima dată când în România se ţese din nou strămoşeşte: „Este un război vertical care foloseşte greutăţi de lut care au rolul de a întinde firele. Mai e o piesă mobilă care face mişcarea înainte-spate cu o parte din fire. Încă lucrez la calibrarea lui, dar nu era foarte greu de folosit, e un pic diferit de războaiele folosite de bunicile noastre, la ţară. Durează până faci o piesă întreagă, de fapt, cu cât sunt mai subţiri firele cu atât durează mai mult până termini de ţesut întreg materialul”, zice rârâit Andreea. Tânăra cu opinci şi pelerină cu guler din blană recunoaşte încurcată că şi-a uitat numele de dacă: „N-o fi fost bun botezul”.

Răzbiţi de frig, vizitatorii dârdâie în hainele secolului XXl, în timp de dacii şi romanii trăiesc parcă… alte vremuri.

Port de vremuri grele

Spectacolul DacFest s-a încheiat entuziasmant, târziu în seară

Cu straie apropiate de costumele populare, apăraţi de pelerine, blănuri şi căciuli călduroase, dacii nu simt frigul. Poartă toţi opinci şi au gambele învelite în „şaluri” din lână, meşteresc pe lângă focuri, gustă din bucate şi degustă tot soiul de licori. Îşi fac poze cu turiştii, dau bucuroşi informaţii, mai pun un lemn de foc, mai o poveste, o bârfă mică… Pare că la această ediţie, greul a picat pe femei, care nu-şi mai văd capul prin „bucătăria de vară”. Noroc cu tinerii aduşi de finanţator – Direcţia pentru Tineret – care fug ba după lemne, ba, la vale, după apă…

În ciuda promisiunilor de anul trecut, autorităţile centrale au tăiat fondurile pentru DacFest: „A fost un pic mai greu să facem a treia ediţie, toată vara ne-am întrebat dacă se ţine, dacă există finanţare. Destul de târziu am obţinut nişte bani, dar, până la urmă – slavă lui Zalmoxis – uite că s-a făcut şi ediţia a treia. Mă bucur mai ales că în acest an, în tabără, au venit foarte mulţi copii şi o parte au, nu ştiu de unde, haine de daci”, zice Angelica Bălos, Arcia, pe numele strămoşesc. Este sufletul festivalului şi, deşi roboteşte neîncetat – o vezi ori deasupra oalelor, ori frământând aluatul, ori împărţind ordine sau executând comenzi – mai ales de mâncare -, radiază. Se vede „de peste gard” că asta este lumea ei, până şi grijile venite grămadă peste ea le duce cu poftă. Portul de dacă în culori pastelate de azur şi liliachiu îi şade splendid şi se împacă bine cu nuanţa caldă a blănii miţoase de oaie prinse peste piept cu o spirală aurie.

Toţi vizitatorii remarcă frumuseţea femeilor din satul dacic. Sunt departe de standardele secolului, îşi poartă părul lung în plete sau coafuri sofisticate, sunt harnice, merg graţios în rochiile lungi, zâmbesc cald, dar nu ezită să pună mâna pe arme la nevoie, se descurcă cu trasul la ţintă, dar şi cu sica ori falx-urile ascuţite. În tabără se înghesuie, pe lângă corturi, buluc de lume – strânşi în geci, oamenii tremură, în timp de dacii îşi întind pletele lungi şi grele în vântul zilei cenuşii de toamnă. Obişnuiţi în vremuri grele, „strămoşii” nu se sinchisesc de vreme.

La plăcinte, înainte!

Toate mâncărurile preparate la DacFest au fost făcute după reţete vechi de mii de ani şi au putut fi gustate de vizitatori

De peste drum, mirosul de bucate se amestecă cu cel de fum. Într-un ceaun, fierbe tocana de miel, dincolo Ziais învârte molcom puii traşi în ţepuşe lungi de fier deasupra focului. Mai încolo, aceeaşi soartă o are un biet miel. „Gătim nişte pui la un aşa zis rotisor, cu lămâie, ceva condimente şi un pic de ulei pentru aromă. S-au mai gătit lipii, miel la rotisor, brânză cu diferite arome, asta poate să fie ori dulce, ori sărată şi… piperată, doar reţete antice, cu produse folosite în acele timpuri”, povesteşte Sorana Ardeleanu, botezată „Ziais” de colegii din asociaţia Terra Dacica Aeterna.

Lângă Ziais, ia aminte la tot ce se întâmplă în jur o fătucă superbă – are ochii mari asortaţi cu părul roşcat, prins în codiţe, iar pistruile de pe năsuc se potrivesc de minune cu împletiturile din funie de cânepă care îi încercuie fruntea şi îi curg apoi peste umărul stâng. Este nepoata supraveghetoarei Cetăţuii, cetatea lui Burebista de la Costeşti, are straie de dacă, croite pe măsură şi cusute frumos, de mână, cu motive vechi. „Eu am rol de dacă, trebuie să-i învăţ pe copiii care vin aici să se joace ca dacii şi romanii”, zice Maria, copila de nici şase ani, mândră de rolul ei. Organizatorii au pus omuleţul potrivit în cel mai bun loc – fata e jucăuşă şi cu părul ei aprins pare o flacără care se mişcă ameţitor printre puştii dornici de jocuri antice.

„Copiii romani puneau nişte oale şi dădeau cu pietre în ele sau alt joc e când se întreceau cine dă cel mai mult cu piatra, adică cel mai departe”, explică micuţa cu ochi de furtună. În jurul unui mese acoperite cu o piele aspră de mistreţ, o mulţime de copii frământă lutul, încercând ba forme de vase, ba opaiţe. O fătucă scrie cât poate de româneşte cu un vârf de lemn pe lut: „Mami te iubesc” şi apoi murmură: „Trebuie să fac şi cu tata, că se supără”. Fiertura de grâu în lapte şi miere e gata, iar mirosul plin cheamă oamenii la ospăţ.

Înapoi, la război

E trecut de ora prânzului şi, încet, bărbaţii se ridică de pe lângă focuri şi se gătesc de marea confruntare. Soldaţii de rând nu au prea mare lucru de adăugat la uniformă, în afară de arme, dar comandanţii daci şi romani au uniforme grele de îmbrăcat, armuri groase de metal sau de piele, coifuri şi tot soiul de podoabe care le arată rangul. Nobilul Rubobostes este mare războinic dac şi, împreună cu Oroles, conduce luptătorii din Munţii Orăştiei încă de la prima ediţie a DacFest. Un soldat îi ajută să-şi prindă apărătorile din piele, în timp ce apare şi centurionul Legiunii a XII-a Gemina: Caius Iulius Celer poartă un coif cu penajul alb/negru şi duce în mână bastonul din butuc de viţă-de-vie, semn al puterii şi mijloc de “corecţie” pentru legionarii din subordine.

Chiar dacă imaginea prezentată sugerează altceva, până la urmă, bătălia dintre daci şi romani s-a încheiat nedecis

Aerul rece se umple de aplauze, strigăte şi îndemnuri venite din locul unde gladiatorii de la „Şcoala Virtus Antiqua” se înfruntă. Afară sunt doar câteva grade, dar luptătorii nu par a se sinchisi de temperaturi. Îmbrăcaţi sumar, gladiatorii iau aminte doar la luptă: „Haideţi, că ne încălzim chiar dacă vremea e destul de rece, vedeţi cum se încălzesc gladiatorii”, strigă Cristian Roman, doctor în istorie la Cluj, dar proprietar de sclavi la Costeşti. Pe paiele din „teren”, cei doi luptători alunecă pe rând, îşi împart lovituri grele marcate cu gemete de sensibilii din public. „Cargo” cade la pământ, este chemat „medicus”, dar fără folos, şi Arant câştigă. Rând pe rând, toţi gladiatorii se înfruntă, iar semnalul începerii luptei este dat de copiii din public, învăţaţi să strige „Pugnate”.

Când gladiatorii sfârşesc demonstraţiile, este rândul dacilor şi romanilor să arate participanţilor cum se poartă un război, cu ce şi de ce… La ediţia a treia, preşedintele Terra Dacica Aeterna, Quintus Aburnius Caecidianus, adică Paul Cheptea, a renunţat la rolul de împărat şi a preferat microfonul, de unde a explicat spectatorilor vremurile şi mişcările trupelor: “Acum vreo 1.900 de ani au apărut prin zona asta nişte oameni care nu erau aşteptaţi, în niciun caz cu braţele deschise”. Este limpede, e vorba de trupele romane care îşi ridică o fortăreaţă în Munţii Orăştiei. Iscoadele dacice află. Şi nu este singurul lucru aflat de daci…

Pe tărâmul Daciei

În deschidere, fiecare armată îşi arată măiestria: Gerula iese în galop de după “zidurile” din baloţi de paie şi trage săgeţi după săgeţi, urmat de sarmaţi care ţintesc bine cu arcurile lor lungi. Vine rândul romanilor care scot ca piesă grea “balista”, o maşină de război folosită pentru aruncarea proiectilelor, aici săgeţi mari. Organizatorii pun pe fugă toate potenţialele victime, se face linişte, toţi sunt curioşi cât de tare loveşte săgeata. Romanii trag, dar săgeata „leşină” în apropiere, în timp ce, de la microfon, vocea indignată a lui Paul Cheptea întreabă: „Mă, ce-aţi făcut acolo?”. Până la urmă, romanii se dumiresc, iar „moderatorul” explică: „E o problemă de reglaj”.

Apoi, sunt “invitaţi” la luptă un dac şi un roman şi în timpul încleştării se ţine o lecţie de istorie: “Dacii au cosor, sică şi falx şi vor încerca o tactică de dezarmare a adversarului. Se încearcă agăţarea şi tragerea scutului luptătorului roman, care foloseşte o armă de împungere”. Cum dacii sunt reprezentaţi de Tiamatus, lupta nu durează mult şi romanul e la pământ, cu scutul de recuzită făcut praf. Alţi doi soldaţi din fiecare trupă intră la grele încercări, în timp ce romanii continuă reglajele la balistă. Unul dintre romanii care luptă, Lucius Aenneus Surus, e rănit şi sângele îi şiroieşte pe faţă. “Ăsta-i Vlad, preferatul muierilor”, şopteşte Nunu, celebrul Vladimir Brilinsky.

Apărător al cetăţilor de hoardele secolului, de această dată e doar “dac liber” şi străjer la cordelina cu care e marcat câmpul bătăliei. Vlad e cunoscut pentru graiul lui ardelenesc şi glumele cu care îşi presară vorbele. Acum, rănit şi însângerat, tânărul roman nu se lasă. În sfârşit, se face demonstraţia cu balista, după care se dă semnalul marii lupte. Înfuriaţi că dacii le-au surprins un legionar plimbându-se cu o dacă, romanii pleacă din castrul de la Bucium să atace Cetăţuia de la Costeşti. Taberele se înfruntă de câteva ori, săbiile răsună dur, metalic, iar scuturile gem înfundat la fiecare lovitură.

De pe margine, publicul strigă, aplaudă şi comentează: “Romanu’ ăla nu poate şi el vorbi româneşte?” Un dac ridică sabia şi ameninţă adversarii, altul aruncă o vorbă. Unui roman îi scapă: “Ba, pe-a mă-tii!”. Înghesuiala este teribilă şi înfruntarea devine serioasă. Un dac cu pelerină verde urlă tare către romani şi un copil din sat concluzionează: “Ăla-i pădurar, şi după tata striga unul la fel când l-o prins cu lemne”. Ziais scoate copiii daci a nu ştiu câta oară din cetate: “Acolo se trag săgeţi, e periculos, nu înţelegeţi?”. Fetele de-o şchioapă o înfruntă şi se întorc. Aveau concert cu corul Arlechino la Hunedoara şi au refuzat să plece, spre disperarea părinţilor care au amintit în zadar de castel, costume şi profesori. La anii lor, micuţele ţin cu dacii şi aici vor să rămână: de partea strămoşilor. Până şi şefii de la Strabag au ajuns la Costeşti şi se strecoară în public să vadă bătălia.

Sânge pentru istoria adevărată

Lupta se încinge şi sângele ţâşneşte din degetul retezat al unui legionar. “Moderatorul” se panichează: “Avem nevoie de ajutor. Avem un legionar fără deget. Căutaţi degetul! Avem nevoie de o ambulanţă, există aşa ceva aici?”. Rănitul ajunge lângă corturi însoţit de centurion. Băiatul îşi ţine liniştit bucata lipsă în palmă, calmându-i pe cei din jur: “Nu doare”. Centurionul lui a uitat de tot, trânteşte disperat coiful şi roteşte ochii în căutarea unui salvator. O femeie cu o trusă vine în fugă: “Sunt medic, o să fie bine, am nevoie de apă”. Toţi se aşteptau ca tânărul roman să urle de durere, să geamă ori măcar să tremure puţintel. Nimic.

În “munţi”, lupta continuă mai aprig ca niciodată: un roman “străpunge” un dac şi acesta cade. “Io, mă, o căzut pretenu’ meu, ală cu negru. Îi mort… trei daci or murit”, numără alt puşti, în timp ce o fătucă de trei ani strigă din braţele tatălui: “Daciii, daciii!”. Sarmaţii trec de partea romanilor şi trag cu săgeţi aprinse în palisada din faţa Cetăţuiei. “Aşa, aşa, arde-i!” Rubobostes strigă retragerea cu fluierături scurte ca ale ciobanilor care îşi mână oile. Romanii se grupează în faţa porţilor şi, apăraţi de scuturi, pornesc atacul sub o ploaie de bolovani. Paul Cheptea explică: “Această carapace din scuturi este folosită eficient pentru apărare împotriva pietrelor, săgeţilor…”

Nici nu zice bine, că o piatră pocneşte scurt în coiful unui roman cu steag. Soldatul se clatină şi moderatorul rosteşte aproape serios: “Avem un vexilar puţin lovit în cap”. Romanii se apropie de porţi cu un berbece, un dac iese şi aruncă un “bolovan” care se împrăştie de scuturile romane: e o varză! Dacii dădeau cu varză, romanii împingeau berbecul… Porţile se deschid, legionarii invadează cetatea, iar Rubobostes se chinuie… să-şi desprindă suliţa agăţată în pelerină, în timp ce Oroles se năpusteşte spre “duşman”: “Aiii, uite-aici!” Dacii împing cu scuturile, dau cu falx-ul, romanii împung cu săbiile, prea mulţi luptători mor în faţa porţilor, Rubobostes cade şi el sub loviturile sarmaţilor, Daos se luptă încă aprig. Când e rănit şi el, “cavaleria” decide să sară în ajutorul dacilor.

Descălecat, Gerula face prăpăd cu mişcări lungi de sabie şi aproape că-l ajunge şi pe fotograful nostru, Remus Suciu. Lumea aplaudă frenetic finalul unei bătălii cum rar au mai văzut codrii Şureanului după căderea Sarmizegetusei. Sute de oameni sunt încântaţi, Casandra Hăuşi şi Nicolae Pitiş urcă pe scenă, iar dacii şi romanii se retrag în sunetul dureros al buciumului care cutremură sufletele urcate în munţi. Se întunecă, în tabără se aprinde focul şi cineva cântă: “Orice-ar fi pe pământ/ Dacii liberi rămân/ Fără frâu, fără stăpân/ Dacii liberi mai sunt”.