Editorial: Impostorii, blestemul unui popor mic

Când plec din ţară, nu mi-e ruşine că sunt român. Motivele pentru care ar trebui să mă ruşinez par a fi mai multe decât cele care mi-ar consolida mândria apartenenţei la acest popor, dar nu neapărat mai puternice. Una peste alta, nu prea ar avea de ce să-mi fie ruşine să spun că sunt român când aş merge la Paris. E problema “franţujilor” că nu înţeleg faptul că “rromii” sunt, de fapt, o populaţie de origini asiatice pe care noi, românii, am tolerat-o cu aproape două secole înainte ca ei, “franţujii”, să înceapă să militeze pentru eliminarea discriminărilor etnice, pentru ca, mai apoi, să-şi dea dovada crasă a ipocriziei spunând “luaţi-vă ţiganii înapoi”.

Nu mi-e ruşine să spun că sunt român nici când merg la Roma. Traianul lor a plecat din Dacia cu sute de tone de aur şi mii de tone de argint. Istoriografia lor recunoaşte că luni întregi după cucerirea Daciei au avut resurse pentru petreceri fără întrerupere.

Nu mi-e ruşine nici când merg la Moscova. Uraniul furat în anii ‘50 de ruşi zic unii că ar fi mai valoros decât Tezaurul. Nici în Viena n-aş avea complexe de inferioritate. Aş putea pune pariu că cel puţin un colţ strălucitor din vreo clădire istorică de-a austriecilor ar cuprinde aur luat de la Săcărâmb. Poate că aş avea o problemă în Londra sau New York, dar, la fel ca-n celelalte locaţii, aş face apel la istorie şi mi-aş găsi argumente care să-mi ţină fruntea sus.

Paradoxal, ajung să-mi fie ruşine că sunt român chiar în ţara mea, cea în care plătesc impozite cu duiumul, cea despre care am impresia că mă dispreţuieşte de atâtea ori şi cea din care, cu o încăpăţânare de idiot, refuz să plec. Impostorii de tot felul mă fac să mă simt aşa. Ultima dată s-a întâmplat asta chiar la începutul acestei săptămâni, când am citit că un judecător, pe mâna căruia s-au aflat sute de vieţi, după ce s-a pensionat, a dat dovada cunoştinţelor sale în momentul în care a vrut să devină avocat. A picat cu brio. Acel om a trimis oameni la închisoare. Acel om a luat decizii în ceea ce priveşte partajul unui divorţ. Acel om a trimis, după cum i s-a părut lui că e corect, un copil în grija unuia dintre părinţi. Acel om a luat decizii în ceea ce priveşte firme cu zeci sau sute de angajaţi, fiecare cu vieţile lor, cu părinţii şi copiii de care trebuiau să se îngrijească. Acel om s-a dovedit că nu cunoştea îndeajuns legea, dar a avut puterea de a schilodi destine.

Cum a ajuns acel om să aibă atâta putere? Explicaţia vine tot din istorie: la fel cum un pantofar a ajuns să conducă o ţară întreagă şi să trimită la moarte (moarte fizică şi/sau sufletească) sute de mii de români. Acel pantofar a ajuns la putere pentru că românilor le plac impostorii. Au o slăbiciune pentru ei. Dovadă stau repetatele rânduri de alegeri, locale ori parlamentare. Ca să plecăm mai de jos, dovadă stau chiar şi alegerile pentru funcţia de şef de scară: cel cu gura mai mare, cel care pare mai revoluţionar, este ales şef.

Cel care ar avea conştiinţă şi care ar şti cum să-şi tragă la răspundere preşedintele de asociaţie nu are niciodată vreo şansă. Şi asta pentru că nouă ne plac impostorii. Această “calitate” a noastră mă face să-mi fie ruşine că sunt român în România. Şi va trebui să mă ruşinez ani buni de-acum încolo. Comuniştii au promovat din plin impostura, iar cutumele regimului lor persistă camuflate în democraţia construită tot de oameni formaţi în comunism. Sub aceste cutume pare că e formată şi următoarea generaţie de politicieni, iar aceştia nu-şi vor schimba abordările în faţa electoratului. Prea puţini tineri români care au apucat să vadă cum se guvernează în SUA, Canada, Marea Britanie, Germania sau chiar Spania se întorc acasă, aşa că targetul electoral al tinerilor lideri politici are aceleaşi caracteristici ca în 1990, când era de-ajuns să ni se inoculeze indirect ideea că Ion Raţiu şi Corneliu Coposu sunt duşmani ai României, până la stadiul în care şi un copil de clasa a cincea să spună “Când îi văd pe ăştia doi în ziar, îmi vine să le pun cianură în ceai”, iar părinţii lui să râdă satisfăcuţi, fără să-şi dea seama că au fost manevraţi de impostori al căror singur talent este manipularea.