Editorial: Badabing!

O ştire scurtă mi-a atras astăzi atenţia: o aplicaţie iPhone de ultimă oră găseşte pozele sexy ale prietenilor pe Facebook. Aplicaţia, intitulată “Badabing”, costă 1.99 dolari şi este disponibilă în magazinele de specialitate. Aceasta foloseşte o tehnologie de detecţie a imaginilor în care prietenii din lista de Facebook arată cea mai mare porţiune din piele. Mai mult, după ce fotografiile au fost identificate, utilizatorii le pot împărtăşi cu alţi prieteni din listă. 

Reprezentanţii organizaţiilor de protecţie a copiilor au reacţionat imediat, atenţionând că aplicaţia poate să le fie folositoare pedofililor, care pot găsi şi exploata, astfel, mai uşor poze cu tineri dezbrăcaţi. În schimb, unii dintre internauţii care “vânează” astfel de fotografii spun că aplicaţia le este de mare ajutor: ea le va permite să economisească timp, pe care altfel aceştia simt că l-ar fi irosit, cotrobăind prin pozele cu oameni… îmbrăcaţi.

Alţi specialişti şi creatori de softuri IT au declarat, ironic, că e de mirare faptul că toată pornografia deja existentă pe Internet nu este suficientă pentru a-i face fericiţi pe cei interesaţi de asemenea imagini. De altfel, mii de fete, care pozează în ipostaze provocatoare, ajung – în cele din urmă – pe site-urile porno. Pe de altă parte, pentru a rămâne în domeniu, un designer din SUA a creat o jachetă care te face să simţi “like”-urile pe care le primeşti pe Facebook.

Psihologii au avertizat în nenumărate rânduri că toată această nebunie legată de mediul online duce spre o fundătură sigură a umanităţii. Puţini sunt cei care îi cred. Şi, cu toate acestea, nu pot să observ cum – după ce s-au hărtănit ani în şir muncind în mizerie fizică sau morală, ori stresaţi până foarte aproape de infarct – tot mai mulţi dintre noi aleg traiul patriarhal. Visul secret al celor mai mulţi dintre noi este acela de a ne retrage undeva la ţară, într-un cuibuşor sigur şi liniştit, unde să ne săpăm în pace grădina de zarzavaturi. O mulţime de directori sau şefi de servicii mărturisesc – în momentele de sinceritate – că ar da orice ca să-şi poată arunca pe fundul vreunui lac telefoanele mobile, pentru a putea să îşi petreacă restul zilelor în livada proprie, urmărind cum se pârguiesc fructele pe ram.

Am văzut, de altfel, tot mai mulţi intelectuali care, sătui de avantajele civilizaţiei, au dat Bucureştiul sau megalopolisurile lumii, pe vreun cătun pârlit din judeţul Hunedoara ori din altă parte. Printre ei, şi călugărul tibetan Matthieu Ricard. Doctor în genetica moleculară, fiul filozofului Jean-François Revel, este cel mai fericit om din lume, scrie site-ul “Descoperă”. Dincolo de titlul inexact prin exagerare, Matthieu Ricard ne oferă, într-adevăr, un alt fel de a privi lumea. Potrivit cercetărilor, creierul lui Ricard produce un nivel de unde gamma – asociate conştiinţei, atenţiei, învăţării şi memoriei – ce nu a mai fost întâlnit până acum de specialiştii în neuroştiinţe.

Călugărul în vârstă de 66 de ani afirmă că meditaţia poate schimba în bine creierul oamenilor şi poate îmbunătăţi starea de fericire a acestora, aşa cum efortul fizic ajută la dezvoltarea muşchilor. Scanările cerebrale au arătat, de asemenea, o activitate extraordinar de mare în cortexul prefrontal din partea stângă a creierului şi o activitate mult mai redusă a cortexului prefrontal din partea dreaptă. Cercetătorii cred că acest lucru îi conferă călugărului o capacitate neobişnuită de a fi fericit şi reduce considerabil predispoziţia spre negativitate.

Autorităţile franceze i-au acordat călugărului Ordinul Naţional de Merit pentru eforturile sale de conservare a culturii locale din Munţii Himalaya. Cu toate acestea, Ricard este cunoscut mai ales pentru eforturile sale din domeniul “ştiinţei fericirii”. Mi-am amintit, deci, de o călugăriţă ortodoxă de la noi care, deşi grav bolnavă, aproape imobilizată complet, găseşte puterea şi bucuria de a prepara leacuri de sănătate pentru cei care au nevoie de ea. Nu pot să nu mă întreb când vor inventa aceşti cercetători de geniu ai planetei… nu, nu un detector de fericire, aşa cum poate v-aţi aşteptat, ci un detector al curselor zilnice atât de bine camuflate, care ne fură viaţa, inducându-ne în eroare şi amânând mereu împlinirea promisă. Un detector al deşertăciunii, care să ne ia la palme, ori de câte ori alergăm după vreo iluzie. Badabing!