Colţul cultural: Canon

Cu câteva seri în urmă, am auzit la Radio România Actualităţi piesa “Trifoi cu patru foi” cântată de grupul hunedorean Canon. Mi-am dat seama că în această lună grupul ar fi împlinit 34 de ani de existenţă. Cum am fost membru fondator, împreună cu Ioan Evu, ş,i pe parcursul aventurii muzicale, manager al grupului, vreau să vă amintesc câte ceva despre artiştii hunedoreni care au reuşit să aibă o carieră la nivel naţional. 

Prin octombrie 1978, mă întâlnesc la “Varice”, o cafenea în care se bea cafea cu nechezol stând în picioare, cu Ioan Evu, cântăreţ de muzică folk. Şi cum aveam mult timp la dispoziţie pe vremea aceea, hotărâm să facem un grup folk. Îi găsim apoi pe Graţian Ordean la chitară şi pe Tibi Lung la vioară şi iată prima formulă în care, pe lângă cei doi, eu cântam la violoncel şi Ioan Evu la chitară şi voce, începe o carieră care a durat efectiv 28 de ani. După puţin timp, la vioară vine Nicolae Hampel, care rămâne în grup până prin 1981, când se repatriază în Germania. Făceam repetiţii seara, la început la Şcoala de muzică şi apoi la Şcoala generală nr. 8, uneori şi până pe la 12 – 1 noaptea. Printre grupurile folk din acea vreme noi veneam cu o sonoritate specială, reuşind să facem orchestraţiile pe temele muzicale aduse de Ioan Evu, într-o formă asemănătoare cu cele din muzica clasică. Am reuşit, de altfel, la un moment dat, să înregistrăm în studiourile postului de radio naţional, pe vremea aceea Radio Bucureşti, piesele “O fată frumoasă”, pe versuri de Lucian Blaga, şi “Zvon de primăvară”, pe versuri scrie de Ioan Evu, şi poet din acele vremuri, în care corzile erau aranjate în structură de cvartet şi combinate cu sonoritatea chitarei, se crea o lume inedită, auzită la Beatles la piesa “Eleanor Rigby”.

Îmi aduc aminte cu plăcere cum Titus Andrei, redactor muzical la postul naţional de radio, asistând la înregistrările din Studioul T 8, utilat cu mixer cu 8 canale, se exprima entuziasmat că aşa ceva nu se mai auzise în România. Mixajul şi masterizarea au fost realizate de Jolt Kerestely. Am fost apoi preluaţi de Doru Dumitrescu, un realizator de televiziune nonconformist, care realiza în acele vremuri “Albumul duminical” la postul naţional de televiziune.

Apăream de câteva ori pe an la Radio-Televiziunea Romană şi, nefiind în situaţia să trăim din muzică, deoarece în acele vremuri trebuia să stai în Bucureşti dacă doreai să faci carieră muzicală, şi fiind toţi familişti cu locuri de muncă stabile, încercam să ţinem un echilibru între muzică şi obligaţiile sociale. Prin 1981 era la modă Cenaclul Flacăra, aşa că am participat la mai multe turnee timp de doi ani, fiind pentru noi, ca şi pentru alţi artişti, o platformă în acele vremuri, prin care muzicienii puteau să se exprime într-un mod semi-profesionist, cu mari şanse de a face o carieră. În general, Adrian Păunescu stabilea ce piese se cântă şi, cu toate că noi susţineam alte lucrări, am cântat timp de doi ani numai “Cântecul Iancului” şi “Argumente pentru pace”. Doar în câteva ocazii am reuşit şă promovăm şi alte piese, cu orchestraţii elaborate, cu caracter clasic, deci un pic mai dificil de ascultat. Păunescu aborda spectacolul cenaclului ţinând cont de mesajul simplu, direct, uşor de asimilat şi de aceea conta pe versuri în care se spunea ceea ce publicul dorea să audă, cu acompaniament de chitară de obicei ritmat, bazat pe două, trei acorduri.

Făceam parte dintr-o comunitate de 50 de artişti, ce mergeau din loc în loc ca menestrelii şi jongleurii în vremuri medievale, care începeau să fie cunoscuţi prin spectacole directe, dar şi cu ajutorul emisiunilor radio în special. Participau la aceste evenimente câteva mii de oameni, ca în cazul spectacolelor de la Cluj Napoca la sala de sport, noi evoluând în faţa a 5.000 de oameni, sau la Sala Polivalentă din Bucureşti, în faţa 10.000 de oameni. Aici am simţit pentru prima dată, pentru câteva secunde, în timp ce cântam, sentimentul super-omului şi instantaneu m-am gândit la Ceauşescu, care trecea zilnic prin acea stare. E clar că nu putea scăpa de beţia puterii.

Am înregistrat apoi mai multe piese, care există în arhiva radioului naţional, “Drumul”, “Prima ceartă serioasă”, “Cântec pe ţărm”, “Nopţi albe”, “Joaca jocului”, “Noroi şi aripi”, “Ploaia care va veni”, “Întrebări”, “Trifoi cu patru foi”, “Mari Maria”, “Paşi în noapte” şi elaboratul cântec, cu influenţe Pink Floyd, “Omul din Turn”.

Prin 1992 am avut bucuria să înregistrăm la Electrecord, singura casă de discuri de atunci din România, albumul pe vinil “Canon”, în 1995 CD-ul “Canon şi Maria Gheorghiu”, iar nu demult în compilaţia “Cenaclul Flacăra” să fie cuprins “Cântecul Iancului”. Ca să vă mai aduceţi aminte de acele vremuri şi de unele personaje, vă spun două întâmplări semnificative pentru priceperea tovarăşilor fără de care nu se putea face nimic în ale vieţii artistice.

Când am stat în Bucureşti o săptămână pentru înregistrările de la Electrecord, unul dintre colegi ar fi trebuit să participe la o plenară de partid. Lipsind la acea şedinţă, “a fost chemat la partid” pentru a fi muştruluit. L-am însoţit toţi colegii cu dorinţa să-l susţinem moral şi, stând la uşa primului secretar al Hunedoarei din acele vremuri, îl vedem ieşind de acolo bufnind în râs. Curioşi, l-am întrebat ce a păţit şi el ne-a reprodus următoarea replică spusă de acel peronaj: “Tovarăşu’… , altădată să-i spui la tovarăşul Eloctrecord să planifice înregistrările în funcţie de plenarele noastre”. Vă daţi seama că de plenarele de la Hunedoara nu mai puteau cei de la Electrecord. Sau când la un spectacol omagial susţinut la sala Siderurgistul (sală cu o mie de locuri) am făcut scandal că nu aveam la dispoziţie destule microfoane, un activist sare şi zice: “Ce vă trebuie microfoane, că v-am văzut la televizor cântând pe dealuri şi nu aveaţi niciun microfon în faţă?!”. Nu ştia, săracul, cum se făceau înregistrările TV. Dar el putea hotărî destinul oamenilor.

Mă opresc deocamdată aici, dar voi reveni, pentru că îmi dau seama că sunt lucruri pe care trebuie să le afle şi cei care erau încă nenăscuţi pe atunci.